„Rugăciune şi vis
Ca imigrantă, am învăţat că oamenii, precum cuvintele, sunt frânţi, imprecişi, imprevizibili. Am învăţat că, dacă veneai dintr‑o dictatură care te‑a despuiat de demnitate printr‑o cultură a fricii, Canada era locul unde te puteai vindeca şi reinventa.
După Revoluţia Română, văzută de mulţi ca o lovitură de stat, ţara mea natală şi‑a deschis graniţele. Tuturor le era îngăduit să călătorească. După mulţi ani de beznă comunistă, când singurul plan de viitor era să speri că nu va fi mai rău, oamenii erau în continuare sceptici în legătură cu dreptul lor de a obţine un paşaport.
Părinţii mei se simţeau ca nişte prizonieri neîncrezători în promisiunea gardienilor de a‑i lăsa să plece.
— Ana, suntem liberi, liberi! spunea tatăl meu.
Ce aventură de neînchipuit pentru cei din generaţia mea, care învăţaseră despre Roma, Vatican, Barcelona, New York sau Toronto doar de prin cărţi de geografie, posturi de radio interzise sau povestiri de‑ale prietenilor cu rude afară. În ziua de Crăciun a anului 1989, un pluton de execuţie i‑a împuşcat pe dictatorul Ceauşescu şi pe soţia lui după un proces‑spectacol pe care milioane de oameni l‑au urmărit la televizor.
Nu doar în România, ci pretutindeni în lume. Părinţii mei au aplaudat, vecinii au ieşit în stradă, toată comunitatea a sărbătorit. Disidenţi auto‑proclamaţi şi‑au declarat public opoziţia acum, când ştiau că nu va urma nicio persecuţie.
Libertatea a fost ca o altă dimensiune adăugată vieţilor noastre, una pe care cei mai mulţi se temeau să o exploreze. Eram liberi să spunem ce gândim, liberi să mergem oriunde am fi vrut, liberi să cumpărăm orice. Rafturile din magazine nu mai erau goale, ajutoarele internaţionale soseau întruna, canalele de ştiri lăudau eroismul românilor care ocupau străzile din marile oraşe şi îşi împreunau mâinile într‑o rugăciune colectivă, mulțumindu-i unui Dumnezeu care păruse să fi uitat de noi. Nu mai eram victimele regimului totalitar care ne smulsese mândria.
Ni s‑au deschis uşile unei întregi lumi care ne venea în întâmpinare şi puteam merge oriunde voiam. Eu nu am făcut‑o. Nu imediat.
La absolvirea facultăţii, în 1989, mi s‑a repartizat un post de profesoară de engleză la o şcoală gimnazială de la periferie. Elevii de clasa a şaptea nu erau tocmai genul de mulţime pe care să fi ştiut eu s‑o stăpânesc, nici colegii profesori nu erau oameni pe care mi i‑aş fi dorit prieteni, dar am învăţat să mă descurc cu diplomaţie, am făcut‑o şi pe consilierul şcolar pe lângă munca mea de predare, în timp ce le acordam premii celor mai buni elevi, cei care citeau De veghe în lanul de secară sau Să ucizi o pasăre cântătoare. Deşi în copilăria mea rusa şi franceza erau cele două limbi străine predate de regulă în cele mai multe şcoli, prima dintre ele fiind obligatorie, în programă şi‑a făcut apariţia şi engleza, ca o a doua opţiune începând din clasa a cincea.
Profesorul meu de engleză din clasa a opta, care îl cunoscuse personal pe Constantin Noica, un filosof iconoclast hărţuit de regimul comunist, cita din opera acestuia printre exerciţii cu verbe neregulate şi concordanţa timpurilor: „Numai în cuvintele limbii tale se întâmplă să‑ţi aminteşti de lucruri pe care nu le‑ai învăţat niciodată“, „În alte ceruri să priveşti şi sub cerul lumii tale să visezi“. Eram prea tânără ca să înţeleg îndrăzneala de care dădea dovadă citând din opera unui deţinut politic, dar eram fermecată de curiozitatea lui de neostoit, de perseverenţa cu care ne stimula cu întrebări despre modul cum limba dă formă gândurilor şi percepţiilor noastre: „Ne definesc cuvintele drept ceea ce suntem? Cum ne formează ele identitatea individuală sau colectivă? Ne încredem mai mult în emoţii şi în manierisme decât în cuvinte atunci când e vorba de caracterul cuiva? Dacă ar fi să ne luăm la întrecere cu nişte roboţi, ce cuvinte ne‑ar da de gol? Ce cuvinte le‑ar da de înţeles duşmanilor că suntem oameni?!“ Niciodată nu râdea de răspunsurile noastre puerile, mai mereu bazate pe expresii despre funcţiile corpului uman, ticuri vocale sau cuvinte de umplutură cu care ne presăram propoziţiile: ăă, păi, deci, cum să spun. Poliglot care credea în supremaţia limbajului asupra gândirii, îşi transforma orele în manifeste lingvistice – „Le mot, l’image, le mythe, l’émotion, l’humour, le mystère, le rythme1“. Ne citea de toate în timp ce noi ne aplecam asupra caietelor lucrând la vreun test de vocabular sau de înţelegere a textului – Aimé Césaire, Stephen Rodefer, Carla Harryman, Susan Howe. Credinţa lui în poezia văzută drept cunoaştere şi obsesia pe care o avea pentru poeţii
din curentul L=A=N=G=U=A=G=E mi‑au influenţat decizia de a deveni profesoară.
În ianuarie 1990, trei dintre prietenii mei au luat hotărârea de a părăsi România şi de a lucra în străinătate în staţiuni de lux.
— Ana, putem să mergem în Noua Zeelandă sau în Australia! Putem să ne ducem oriunde am vrea. Hai şi tu cu noi, trebuie
să vii.
Eram cu toţii absolvenţi ai aceleiaşi facultăţi, cu o dublă specializare, în pedagogie şi în comunicare de marketing. Unul dintre cei mai buni prieteni ai mei şi‑a luat un serviciu de copywriter la o agenţie creativă locală specializată în campanii politice. Fondatorii agenţiei, doi absolvenţi de informatică pasionaţi total de matematica pură, credeau în succesul politicienilor tineri care militau pentru justiţie socială. Cei mai curajoşi din generaţia mea s‑au urcat pur şi simplu într‑un tren şi au coborât la întâmplare în diverse gări de pe traseul spre Occident: Wien Westbahnhof, Münich, Bruxelles, Bergamo, Portbou. Şi‑au găsit de lucru în ferme sau în mici fabrici, au dormit la grămadă în case închiriate împreună şi în fiecare lună trimiteau bani acasă – puţinul pe care reuşeau să‑l strângă în şilingi, mărci germane, franci, lire sau pesete. Cei mai
norocoşi şi‑au găsit posturi de îngrijitori în familii de italieni bogaţi, pentru părinţii lor bătrâni. Tentaţia locurilor exotice îi atrăgea mai ales pe cei care vorbeau o limbă străină, cei care au ales să renunţe la viitorul lor de profesori şi ingineri pentru o viaţă care să le ofere mai mult decât veşnica grijă a zilei de mâine.
Eu am rămas. Am ales să predau. Lucram într‑un mediu didactic infestat de favoritism şi şpagă, alimentat de interese politice. Şi tot am rămas. Directorul şcolii, domnul Moraru, nu înceta să mă admonesteze pentru că pedepseam elevi al căror comportament, în viziunea lui, era exemplar, mai ales dacă părinţii lor erau membri ai Partidului Comunist. Şi tot am rămas.
— Domnişoară Sala, nu poţi să faci asta. O să le scadă media şi aşa ceva e inacceptabil, mă bătea la cap domnul Moraru de fiecare dată când încercam să‑mi exercit autoritatea.
Mi‑am părăsit serviciul de profesoară pentru o poziţie de marketing la o companie multinaţională unde, în câteva luni, am învăţat mai mult decât am învăţat la universitate. Dezvoltarea industriei de brand management într‑o economie emergentă oferea oportunităţi şi experienţă de învăţat mai bune decât orice şcoală de business. Unii manageri aduceau omagiu în continuare unei lumi apuse în care statutul şi privilegiile
erau la modă. Încă. Haosul şi nesiguranţa care au urmat după căderea comunismului le‑au oferit teren fertil altor demagogi al căror discurs, sub
masca valorilor democratice, jura credinţă poporului român. Oriunde mi‑aş fi îndreptat privirea, dădeam peste corupţie şi trădare. Chiar şi propria mea limbă, de care mă folosisem ca să analizez poeme şi romane epistolare, începuse să mă înşele. Croazierele de lux nu erau o opţiune pentru mine, nici munca la vreo fermă, aşa că m‑am hotărât să mă mut în Canada.”
1 Aimé Césaire – Poésie et connaissance (Poetry and Knowledge)
Romanul „Țara care trăiește în mine” poate fi achiziționat de aici.
