Pe Nina Trifan o știu de mai bine de 25 de ani. Am fost colege de serviciu, când Connex GSM (Vodafone-ul de azi) făcea timid primii pași în România. Am vizitat împreună Madridul cu ocazia unei conferințe internaționale a studenților în Relații Publice și am trăit multe momente frumoase împreună, de pe vremea când niciuna dintre noi nu se gândea nici că avea să emigreze și nici că avea să devină scriitoare. Dar iată-ne azi, din nou împreună, în primul rând datorită faptului că Nina a acceptat să ne ofere un interviu despre interesanta ei traiectorie profesională pe tărâmuri canadiene până la romanul de debut „Țara care trăiește în mine”.
– Nina, ce bucurie să ne reîntâlnim, chiar dacă momentan doar virtual, după atâția ani. Viața ne-a purtat pe cărări îndepărtate, dar cumva, asemănătoare. Cum spuneam mai sus, și tu ai emigrat, dar ai ales, în urmă cu 23 de ani, Canada. Ce te-a determinat să pleci din România și de ce Canada?
Cristina, și mie îmi pare bine să ne reîntâlnim virtual. Mi se pare că a trecut o veșnicie de atunci. Când mă uit înapoi, îmi dau seama că, în viața mea de adult, am trăit mai mult în Canada decât în România. Pe măsură ce trece timpul, probabil că romanțez decizia luată atunci, sau procesul de gândire, și mi-e greu să descriu în detaliu procesul. Cred că a fost un sentiment de aventură sau euforia de a încerca ceva nou. Poate curiozitate sau inconștiență. Canada a fost o alegere ușoară pentru mine și soțul meu, deoarece aveam prieteni de familie care veniseră aici înaintea noastră. Am simțit că ne datorăm nouă înșine să încercăm ceva nou cât suntem tineri. Ne-am gândit că, dacă nu merge, putem oricum să ne întoarcem în România. Ce îmi amintesc însă e cum familia mea m-a condus la aeroport și părinții meu s-au despărțit de mine în lacrimi. Nu eram mamă atunci. Nu am înțeles. Încă am păstrat undeva o scrisoare primită de la una dintre surorile mele după ce am plecat. Convorbirile telefonice internaționale erau scumpe în 2001. E greu să iți amintești sau să îți imaginezi când te gândești cât de mult a avansat tehnologia. Până și mama are WhatsApp și o sun în fiecare zi cu video.
– Cum a fost începutul? Cât de grea a fost adaptarea? Cum ai depășit iminentele diferențe dintre cele două țări? În ce domeniu lucrezi azi?
Niciun început nu e ușor. Dar nimic nu e ușor, nu-i așa? Știi ce se spune, „Everything is hard. Choose your hard.” Oamenii aleg să se mute tot timpul. Se mută în alt cartier, în alt oraș, altă regiune sau țară, alt continent. Și sentimentul de dezrădăcinare e la fel de puternic și când de muți în alt oraș, dar e mult mai acut când te stabilești în altă țară, unde adaptarea la o cultură nouă are nevoie de timp. În plus, ești dezamăgit când ai așteptări prea mari. Poate asta s-a întâmplat la mine. Când am ajuns aici, credeam că o să fie ușor. Doar absolvisem Facultatea de Litere, nu? Am avut dublă specializare în română-engleză și eram mai mult preocupată de engleză, limba în care mi-am susținut și lucrarea de licență. Ca să nu mai spun că terminasem programul de Comunicare și Relații Publice cu tine, și MBA-ul Româno-Canadian. În plus, lucrasem într-un mediu de business în România alături de cei mai buni profesioniști în marketing și advertising. Așa că m-am gândit că vin în Canada și o să fie floare la ureche să îmi găsesc de lucru.
Dar n-a fost să fie așa. E simplu să blamezi societatea sau pe alții când nu reușești. Contează cum te vezi tu, cât de dispus ești să accepți schimbarea. Probabil că există multe teorii despre etapele procesului de adaptare culturală, dar mie mi-a rămas în minte o descriere a sociologului norvegian Sverre Lysgaard pe care am citit-o undeva: luna de miere, șocul cultural, recuperarea, și adaptarea. E un proces complex și nu urmează un traseu liniar, așa că e greu să generalizezi, pentru că fiecare are o experiență diferită. Totuși, am avut norocul să lucrez tot în marketing, deși într-o industrie diferită față de ce știam eu.
– Ce ai învățat în aceste două decenii departe de România? Cum se vede țara natală de la o așa distanță, în primul rând, geografică, dar și culturală?
Sună pretențios. Probabil că o să îți dezamăgesc cititorii. Nu știu cât de relevant e ce am învățat eu. Toți învățăm ceva din orice experiență, indiferent unde alegem să trăim. Ce am învățat fiind departe de România? Probabil că ce am învățat face parte din procesul de maturizare, din experiența de viață. Dar, dacă ar fi numai două lucruri pe care le-am învățat aici sunt unul, că, dacă nu întrebi, răspunsul e întotdeauna „Nu”, și doi, că îți trebuie curaj să ajungi să fii confortabil cu sentimentul de disconfort. Să accepți că tu ești uneori singura persoană într-o sală de ședință care nu înțelege o glumă culturală, ceea ce face gluma și mai amuzantă.
Nu știu dacă pot să am un răspuns articulat la cum se vede România sau cum o văd eu de departe. E țara în care m-am născut, în care am mers la școală, în care mi-am făcut prieteni, și visuri, țara în care m-am îndrăgostit de soțul meu, țara în care trăiește în continuare familia mea, țara unde nu o să fiu niciodată într-o situație să nu înțeleg o glumă culturală, deși nu aș înțelege cu siguranță aluzii la celebrități sau emisiuni românești pe care nu le urmăresc. Deci e aceeași pendulare între două lumi în care încerci să te regăsești. Pentru că imigrarea, în fond, e căutarea de sine. Nu căutam o nouă geografie fizică, ci una a minții. Sau a sufletului.
– Cum s-a născut romanul tău de debut „Țara care trăiește în mine”?
Cartea asta, povestea a trăit de mult în mine. Dar a început să prindă contur când am urmat programul de scriere creativă la Universitatea Toronto. Când am citit tema finală la primul curs, profesoara m-a luat deoparte și mi-a spus, „Nina, ce-ai scris e foarte bun. Aproape că poate fi publicat.” Și eu am râs, pentru că nu am avut niciodată încredere în mine. Dar ea s-a uitat la mine și a zis „Știu că o să scrii o carte într-o zi și trebuie să îmi promiți că o să-mi dai un autograf”. Așa că am un exemplar pus deoparte pentru ea.
Un aspect care îl consider foarte interesant și oarecum unic, de ce ai ales să-l scrii în limba engleză (cu titlul „The Country That Lives Within Me”) și apoi să-l traduci în limba română?
Mi s-a părut natural să scriu în engleză. Poate pentru că am trăit mai mult în Canada decât în România. Și, chiar dacă vorbim românește acasă, de multe ori vorbim engleză pentru că ne e mai ușor și pentru că fiul nostru e născut aici. Engleza e limba în care visez. Mi-am trimis manuscrisul la agenții și edituri independente în Canada, dar nu am avut succes. Unii au spus că le place, dar nu e genul de carte pe care ar publica-o. Alții m-au întrebat câți followers am pe rețelele sociale și cum am de gând să promovez cartea dacă o publică ei. Alții nu au răspuns deloc. Alții mi-au spus direct că nu le place. Aproape renunțasem când m-am gândit să îl trimit la Editura Univers. Și am avut noroc pentru că Diana Krupensky a văzut ceva promițător în cartea mea și mi-a oferit să lucrăm împreună.
– Care a fost relația ta cu traducătoarea cărții? Cum ți-ai perceput propria carte văzută prin ochii unui traducător? Simți că versiunea în limba română exprimă fidel ceea ai avut în minte și în suflet atunci când ai conceput cartea?
A fost o experiență unică. La început, am scris eu câteva pagini în română , cred că le-am salvat undeva, dar nu mi-a plăcut cum suna. Am vorbit de multe ori despre sentimentul de înstrăinare lingvistică sau exil lingvistic, și cred că e un parcurs normal pentru cineva care trăiește departe de țara lui de origine. Nu înseamnă că renunți la limba ta maternă, e doar o distanță psihologică. Alina Hlinski a reușit să păstreze stilul meu narativ în traducere și a redat cu măiestrie fluiditatea limbii române. Putem să discutăm mult despre traduceri în general. E un risc pe care ți-l asumi dacă vrei să comunici cu cititorii în limba în care vor să citească. De exemplu, în Canada există o anumită școală de gândire despre literatura din Quebec tradusă în engleză, despre diferențele culturale dintre cele două regiuni canadiene, și ce se pierde prin traducere. Am citit acum câțiva ani un articol intitulat „Tongue untied”, care e un joc de cuvinte pe care în română trebuie să îl explici, nu poți să o faci în două cuvinte. Pe scurt, ideea este că în Quebec autorii își permit să fie mai ireverențioși, nu sunt tot timpul „politically correct”, ceea ce îi restricționează puțin pe traducătorii în engleză. Și aș spune și eu, parafrazând autorul articolului referindu-se la franceza din Quebec și cea din Franța, că vorbim aceeași limbă, dar ne desparte un ocean. Ca traducător, nu trebuie să păstrezi fidelitatea stilistică din limba de origine, ci să reușești să găsești un compromis care face ca versiunea în limba țintă să pară naturală. Și asta cred că a reușit Alina Hlinski să facă. E o traducere creativă, un proces de transcreare.
– Care este motivația din spatele cărții și care au fost sursele tale de inspirație? Cât este autobiografie și cât imaginație?
Mulți m-au întrebat dacă e un roman autobiografic și poate eu am creat puțină confuzie când am spus că m-am inspirat din experiența mea de imigrant. Totul e imaginație. Am creat un personaj pe care l-am pus în situații reale dintr-un oraș real din Canada. Unele situații și experiențe par reale doar pentru că le-am descris în mod realist. Dar există câteva elemente reale pe care o să le dezvălui altă dată.
– Cine te-a susținut și încurajat să scrii?
De-a lungul timpului, au fost mulți oameni care m-au susținut, dar am avut nevoie de timp să prind curaj. „I’m a late bloomer lol”. Scrisul meu a devenit mai serios când am urmat programul de scriere creativă la Universitatea Toronto. Am avut două profesoare cărora le-a plăcut cum scriu și care m-au încurajat: Dr. Ranjini George și Alexandra Leggat. Alexandra mi-a devenit mentor și m-a impulsionat să termin cartea pe care a și redactat-o în engleză.
– Romanul, publicat în ambele sale versiuni – română și engleză la editura Univers – va fi lansat de curând la București. Ne oferi detalii, te rog?
Abia aștept. Lansarea o să fie în București. Te invit cu drag, pe tine și pe cititorii tăi, la Seneca Anticafe (Strada Arh. Ion Mincu, nr. 1, lângă Piața 1 Mai), vineri, 25 octombrie, la ora 19,00. Cine e interesat îl rog să îmi confirme pe email la tnina.trifan@gmail.com până pe 7 octombrie.
– Te-ai gândit la o lansare și la tine „acasă”?
Cu siguranță. Vreau să fac și o lansare în Toronto, dar acum mă concentrez pe lansarea din România.
– În ce măsură consideri că trebuie să te implici, ca autor, în relația cu cititorii, atât offline, cât și online?
„Țara care trăiește în mine” e prima mea carte, așa că experiența mea de autor e limitată, prin urmare, opinia mea e irelevantă. Ca cititor însă, îmi place ca autorii să fie accesibili, ușor de abordat, autentici, și dispuși să împărtășească detalii personale. Pentru că mă ajută să îi înțeleg ca oameni și să nu îi pun neapărat pe un piedestal.
– De unde și în ce formate putem cumpăra romanul tău, atât versiunea în limba engleză, cât și cea în limba română?
Romanul în română poate fi cumpărat de pe site-ul Editurii Univers sau din librăriile partenere din România. Varianta în engleză e disponibilă în format Kindle sau tipărit pe Amazon în toate regiunile unde Amazon e prezent (US, Canada, UK, Germania, Spania, Italia, Olanda, Suedia, Japonia, Brazilia, Mexic, Australia, India, Polonia.)
Editura Univers: https://edituraunivers.ro/collections/scriitori-romani/products/tara-care-traieste-in-mine
Amazon Canada: https://www.amazon.ca/dp/973341686X
Amazon US: https://www.amazon.com/dp/973341686X
Amazon UK: https://www.amazon.co.uk/dp/973341686X
Amazon Germania: https://www.amazon.de/dp/973341686X
Amazon Franta: https://www.amazon.fr/dp/B0DGDQ6412
Amazon Spania: https://www.amazon.es/dp/973341686X
Amazon Italia: https://www.amazon.it/dp/973341686X
Amazon Olanda: https://www.amazon.nl/dp/973341686X
Amazon Suedia: https://www.amazon.se/dp/973341686X
– Ce planuri ai referitoare la scris? Ai deja în minte următoarea cartea?
Am o idee pentru următoarea carte, dar mă concentrez pe cartea pentru copii care o să fie publicată tot la Editura Univers, în română și în engleză. E o poveste despre un arici, inspirată de fiul meu când era mic.
– O întrebare de care nu scapă niciuna dintre intervievatele Chic-Elite: Care este viziunea ta vizavi de femeie și putere? Te consideri feministă?
Am încercat să evit această întrebare, dar se pare că nu am încotro și trebuie să răspund. Din nou, o să fii dezamăgită de răspunsul meu dacă te aștepți la o opinie academică sau de expert. Nu sunt nici una, nici alta. Ce pot să îți spun este că sunt o femeie care a crescut într-o societate în care nu am fost încurajată să am o opinie, am trecut printr-un sistem de învățământ în care rareori ne întreba cineva dacă suntem de acord cu profesorul de la catedră și am trăit într-o familie în care mi s-a spus să îmi țin capul jos și să muncesc.
Dar, de peste douăzeci de ani, trăiesc într-o țară în care mi s-a repetat că motivul pentru care femeile nu avansează în carieră este pentru că nu știu să ceară, nu sunt pregătite să își revendice o poziție la masa negocierilor. Cred că e un discurs incendiar pe care nu am autoritatea să îl facilitez, deși cred în distincția dintre egalitate și echitate. Sunt doar o femeie care visează să scrie povești.
Mulțumim!
