“Suferința trebuie primită și îndurată doar atunci
când nu poate fi nicicum înlăturată.” Jean-Claude Larchet
Ai fi dispus să mănânci un vierme? Ai fi dispus să-ți fie administrate șocuri electrice? Pe cât de bizare pot părea aceste întrebări, ele au făcut parte dintr-un experiment ale cărui rezultate au fost scoase în evidență, printre alții, de psihologii Ronald Comer și James D. Laird, într-un articol din 1975.
Experimentul s-a desfășurat în felul următor: subiecții au fost informați că sarcina lor era să mănânce un vierme și au fost lăsați într-o stare de așteptare negativă timp de 10 minute. La sfârșitul acestui interval de timp, subiecților li s-a spus, în mod neașteptat, că pot alege fie să mănânce viermele, fie să îndeplinească o altă sarcină complet neutră.
Ce credeți că au făcut subiecții? Aproape 80% au ales să mănânce viermele. Mai mult decât atât, unii dintre ei au făcut un pas mai departe și au fost de acord să li se administreze șocuri electrice după ce au mâncat viermele. În încercarea de a explica aceste rezultate absolut paradoxale, Comer and Laird au susținut că în cele 10 minute de așteptare, voluntarii au anticipat suferința și s-au pregătit pentru ea, reinterpretându-și concepția despre sine și despre situația viitoare într-unul din următoarele trei moduri: 1. Merită să sufăr. 2. Sunt curajos. 3. Viermele nu are gust prea rău.
Să te pregătești pentru suferința prin care urmează să treci este un important mecanism de apărare pe termen scurt, au concluzionat Comer și Laird; cu toate acestea, atunci când amenințarea dispare, este absurd să vrei să suferi. Întrebarea care îmi trece firesc prin minte (și cred că nu numai mie) este: De ce ar vrea cineva să sufere atunci când acest lucru nu are niciun sens? Suferință bate la ușa noastră oricum. Neinvitată. Nedorită. Neplăcută.
De ce alegem să suferim?
Părintele Teofil Părăian spunea într-un interviu că, atunci când suferința vine, trebuie să o înfruntăm cu demnitate. Este important să căutăm să dăm sens suferinței noastre, întrebându-ne cum să devenim mai răbdători, cum să ne păstrăm pacea interioară, cum să folosim durerea pentru creșterea noastră spirituală, cum să ne depășim pe noi înșine. Oamenii care trec prin suferință “ajung la o seriozitate, ajung la niște virtuți la care cei care nu cunosc suferința nu ajung; ei au răbdare în suferință.”
Sunt situații în care suferință îi paralizează pe oameni și nu pot face altceva decât să se concentreze asupra ei, nu a sensului ei. Cu toate acestea, în esență, dacă nu învățăm nimic din propria suferință, înseamnă că suferim degeaba, fără niciun sens. Părintele Părăian a adăugat că, pe de altă parte, “suferință nu este firească și nu este firesc să vrem să suferim.”
Deci, dacă a dori să suferi este nefiresc, de ce mai facem asta? De ce alegem să suferim în fiecare zi în relații disfuncționale sau în locuri de muncă toxice, când putem pur și simplu renunța și pleca? De ce un părinte care a investit în copilul lui suferă peste măsură, uneori până se îmbolnăvește, atunci când copilul lui devine adult și nu întruchipează sau refuză idealurile părinților?
Cred că alegem să suferim pentru că suferința este ceva cu care ne-am familiarizat, ceva cu care ne-am descurcat să trăim, ceva ce cunoaștem. Suferința este opțiunea noastră automată, fără participarea conștientă a rațiunii. Această opțiune își are rădăcinile în convingerile limitative despre noi înșine și despre lume. Din nefericire, mulți dintre noi continuăm să ne bazăm pe aceste credințe atunci când ajungem adulți, deși nu mai avem de mult 6 ani, vârsta la care am început să credem că suntem lipsiți de valoare, că nimeni nu ne iubește, că nu merităm să fim fericiți.
Căutând etimologia cuvântului englezesc “belief,” adică “credință,” am descoperit că utilizarea cea mai veche a acestui cuvânt își are originea în germanicul “leubh-“ care însemna “a-i păsa, a dori, a iubi.” Deși acest sens, din păcate, s-a pierdut în timp, el pune în lumină un aspect pe care îl trecem prea des cu vederea: a crede în cineva, inclusiv în noi înșine, înseamnă a-ți păsa de acea persoană, a o iubi.
Iubirea de sine, un act suprem de curaj
În Darurile imperfecțiunii, Brené Brown scoate în evidență faptul că atunci când nevoia de dragoste nu este satisfăcută, nu funcționăm așa cum suntem meniți să o facem: ne dezintegrăm, ne doare, amorțim sufletește, ne îmbolnăvim. Întrucât suntem construiți biologic, cognitiv și spiritual să iubim și să fim iubiți, absența dragostei va duce întotdeauna la suferință. Este la fel de adevărat, susține Brown, că a ne iubi și a ne accepta pe noi înșine sunt “supremele acte de curaj.”
A-ți pasă de ține însuți, subliniază Jordan Peterson în 12 reguli de viață, este o obligație morală. Cât e de important, susține el, să ne tratăm pe noi înșine ca și cum am fi cineva pentru care suntem responsabili, adică să facem ceea ce este cu adevărat bine pentru el/ea. Binele nu se referă neapărat la ce vrem sau la ce ne face fericiți. De pildă, spune Peterson, când îi dăm unui copil dulciuri, îl facem fericit, dar asta nu înseamnă că singurul lucru pe care trebuie să-l facem este să-i dăm copilului dulciuri. Trebuie să-l învățăm pe copil să se spele pe dinți, să se îmbrace cu haine groase când este frig (chiar dacă nu-i convine deloc); trebuie să-l învățăm pe copil să devină o persoană cu principii, de încredere, capabilă să aibă grijă de el și mai apoi de alții. “De ce ai crede că e acceptabil să faci mai puțin pentru ține însuți?” se întreabă, pe bună dreptate, Peterson.
Îți propun acum următorul exercițiu: imaginează-ți că lucrezi într-un loc unde ești victima bullying-ului. Încrederea ta se erodează, la fel și stima de sine, devii din ce în ce mai neliniștit, începi să dai semne de deprimare. Încerci diferite moduri de a face față situației, dar nimic nu pare să meargă. Singură soluție viabilă (care nu are consecințe dezastruoase pentru tine și cei din jurul tău) este să-ți dai demisia și să lași în urmă acel loc de muncă toxic. Cu toate acestea, nu faci asta, întrucât vocea negativă de necontrolat din capul tău îți (re)amintește: “N-am cum să fac asta. Sunt un laș și un idiot. Dintotdeauna am fost așa și n-o să mă schimb acum. Cel puțin am un serviciu sigur. Asta e.”
Imaginează-ți, de asemenea, că o persoană pe care o iubești foarte mult (copilul, partenerul, etc.) ar fi în aceeași situație și când ți-ar cere sfatul, tu i-ai spune: “Auzi, știi bine că n-ai tupeul să pleci. Întotdeauna ai fost un las și un idiot. Cei de la serviciu au văzut pur și simplu ce e scris mare pe fruntea ta. Măcar faci niște bani, nu? Cui îi pasă că te simți mizerabil? N-ai decât să zâmbești și să suporți. Asta e.” N-ai putea să-i spui asta copilului tău, nu-i așa? Ce i-ai spune? Ce l-ai sfătui?
Când suntem într-un impas și suferim, este vital să ne analizăm cu onestitate, cerând eventual ajutorul, pentru a ne asigura că nu ne auto-sabotăm. Dacă suferim doar de dragul suferinței și ne închipuim cumva că suntem un fel de martiri, ei bine, nu suntem. Nu primim nicio coroniță de la nimeni. Dacă suferința este justificată, este esențial să rămânem deschiși pentru a putea înțelege, mai devreme sau mai târziu, care este mesajul suferinței pentru noi. Ce pot să învăț despre mine? Ce pot să fac pentru mine ca să devin o persoană mai curajoasă, mai autentică, mai înțelegătoare? Ce pot să-i învăț pe alții care trec prin același fel de încercare?
În calitate de artiști ai propriei noastre vieți, de ce am vrea să suferim degeaba? Unde este demnitatea în asta? Unde este dragostea pentru noi înșine?
