Uneori, sensibilitatea este etichetată ca o vină. Ca o exagerare. Ca o dramă care încurcă liniștea bărbatului „rațional” care nu știe cum să îmbrățișeze ceea ce nu poate controla.
Mi-a spus că sunt prea sensibilă. Că dramatizez. Că transform totul într-un roman când el voia doar o piesă scurtă, cu replici clare, fără lacrimi, fără pauze de tăcere, fără întrebări grele. Îi era greu să mă vadă plângând, dar nu pentru că-l durea suferința mea — ci pentru că-i incomoda armura.
Sensibilitatea mea era un pericol. Nu pentru relație, ci pentru zidurile lui. Pentru tot ce învățase despre cum trebuie să arate un bărbat: rece, funcțional, orientat spre acțiune. Emoțiile mele nu aveau unde să se așeze în casa lui interioară. Nu erau priză pentru energia mea, așa că mă scurgeam în tăceri tot mai lungi.
Mi-a spus că sunt prea sensibilă când l-am întrebat de ce nu mai simt iubirea în ochii lui. Când i-am zis că aș vrea să mă atingă ca la început. Când l-am întrebat de ce vorbește cu alte femei și îmi spune că-s doar „prietene”. Când am simțit, fără dovezi, că s-a îndepărtat. Și așa era. Intuiția mea n-a greșit niciodată. Doar că nu mai avea cui să-i pese.
Într-o lume care premiază controlul și „răceala elegantă”, femeile care simt profund sunt văzute drept instabile. Dar nu noi suntem problema. Ci cei care nu știu să simtă.
Sensibilitatea mea e darul meu. Am putut iubi cu toată ființa. L-am văzut dincolo de carapace. I-am ținut capul în palme când plângea în somn fără să recunoască, ziua, că suferă. Am fost oglinda lui emoțională. Dar oglinda doare când nu-ți place ce vezi.
Adevărul e că mulți bărbați nu știu să se țină de mână cu o femeie care simte adânc. Pentru că ea le cere să coboare acolo unde nu s-au mai uitat niciodată — în durerea lor, în fricile lor, în rușinea de a fi vulnerabili. Iar pentru cei care confundă sensibilitatea cu slăbiciunea, o femeie ca mine e o amenințare. O sabie în catifea.
Mi-a spus că sunt prea sensibilă. Dar n-a văzut că, de fapt, el n-a simțit niciodată cu adevărat. Doar a jucat roluri. A mimat conexiunea. A învățat replici de iubire, dar nu le-a înțeles niciodată emoțional. Și pentru că nu putea accesa intensitatea mea, a încercat s-o diminueze. Să mă micșoreze.
Dar sensibilitatea mea nu e o rușine. E o formă de cunoaștere. E o antenă fină care simte distanțele invizibile. O profunzime care nu se teme de adevăr, oricât ar durea. Și nu, nu vreau să învăț „să simt mai puțin”. Vreau să fiu cu cineva care poate simți împreună cu mine.
Dacă și tu ai fost numită „prea sensibilă”, să știi că nu ești „prea” nimic. Ești exact cât trebuie. Problema nu e sensibilitatea ta, ci lipsa de profunzime a celui care nu te poate însoți acolo.
Când un bărbat nu simte cu adevărat, va spune că tu exagerezi. Că ai nevoie de prea multă validare. Că trebuie „să te maturizezi”. Dar ce spune, de fapt, este: „Nu știu cum să fiu cu tine când ești tu întreagă. Așa că prefer o versiune diluată, controlabilă, care nu mă pune față în față cu golul meu.”
Și nu e datoria ta să umpli acel gol. Poți iubi, poți sprijini, dar nu te poți sacrifica. Sensibilitatea ta nu e o greșeală de soft, e cel mai prețios dar al tău.
Așa că pleacă dacă simți că nu mai e loc pentru tine întreagă.
Și, dacă pleci, fă-o cu capul sus, cu inima vie și cu toată sensibilitatea ta la vedere. Pentru că vine un bărbat care n-o va mai numi slăbiciune, ci lumină. Și se va îndrăgosti exact de partea pe care alții au vrut s-o anuleze.
