In urma cu 18 ani, in familia mea a mai aparut un nou membru, Raducu, fratele meu mai mic care in urma cu cateva luni a devenit major, mai bine spus, o persoana responsabila si care trebuie sa raspunda de tot ceea ce face.
De mic copil ii invidiam pe cei care aveau frati cu care se puteau juca, indiferent ca erau mai mici sau mai mari decat ei, astfel ca intotdeauna mi-au dorit si eu unul, insa niciodata nu am avut curajul sa le spun sau sa le cer acest lucru parintilor mei. Daca in perioada in care mama era insarcinata nu constientizam ceea ce urmeaza a se intampla, acum, ca au trecut 18 ani de atunci, imi aduc aminte şi cele mai mici amănunte legata de acea perrioada, respectiv prima mea intalnire cu fratele meu.
Imi aduc aminte cu exactitate momentul in care a ajuns Radu acasa, cum mama l-a dezbracat si l-a asezat pe patul meu pentru a-si continua somnul, in timp ce eu doar il supravegheam de la distanta, fiindu-mi oarecum frica sa il ating, ci doar din cand in cand ma apropiam sa vad daca mai respira.
Cu drag imi amintesc, cum in urmă cu 18 ani, in timp ce eu ma pregatem sa plec spre scoala, tata o ajuta pe mama sa isi faca bagajul pentru a merge la spital. Daca asta se intampla intr-o dimineata de vineri, luni, imediat ce am ajuns acasa de la scola, a sunat cineva la usa… si ghici, era mama cu Radu in brate.
Timpul a trecut incet, incet, Radu a inceput sa vorbeasca, sa mearga, dar lucrul care mi-a ramas intiparit in minte dupa atatia ani este felul in care ma striga – Dada, acesta neputand sa pronunte corect Diana. In timp, copilasul cel mic a crescut si a inceput sa fie independent, renuntand la a ma mai alinta, acum ca putea sa vorbeasca corect.
Daca primii ani petrecuti impreună nu am reusit sa colaboram (sa ne jucam impreuna) din cauza diferentei de varsta dintre noi 8 ani), cu timpul a venit momentul sa ne ascultam, sa ne sfatuim, ajutam, ba chiar sa ne si acoperim unul pe celalalt atunci cand este nevoie.
In ciuda faptului ca, de-a lungul timpului, au existat nenumarate divergenţe intre noi, toate acestea astazi sunt doar niste amintiri placute care nu fac decat sa ma amuze, in acelasi timp amintindu-mi ca langa mine am alaturi o persoana careia am sa ii pot impartasi sentimentele si gandurile ori de cate ori o sa simt nevoia.
Daca pana la varsta de 8 ani am trait singura …in sensul ca ii aveam aproape doar pe parinţi, bunici si ceva prieteni, imediat ce Radu a aparut, desi era mic si nu prea aveam posibilitatea de a ma juca cu el asa cum imi doream, am simtit ca am si eu pe cineva alaturi precum ceilalti copii din jurul meu, in ciuda faptului ca eu era mai mare si trebuia oarecum sa am grija de el.
Desi suna ca in povestile lui Creanga …nu stiu altii ce cred sau simt, dar de mica mi-am dost un frate sau o sora, ceea ce ma face sa cred ca pentru mine Radu a fost si va fi mereu una dintre cele mai speciale persoane din viaţa mea .
Intodeauna mi-a fost foarte greu sa ma descriu, deoarece mereu am avut senzatia ca pot fi subiectiva in ceea ce priveste propria mea caracterizare, tocmai de aceea am sa incerc sa fiu succinta si am sa-i las pe cei din jurul meu sa ma descrie, sa spuna ceea ce cred despre mine, poate si ceea ce sunt, de fapt. Daca ar fi sa ma descriu in cateva cuvinte as incepe cu faptul ca mereu mi-a placut punctualitatea si sinceritatea, mereu plecand de la premisa ca orice ar fi …ce este scris se intampla pana la urma, fie ca e acum sau mai tarziu. In ciuda faptului ca uneori sunt judecata, de cele mai multe ori prefer sa spun tot ceea ce simt, desi sunt constienta ca pentru cei din jur nu este placut .
Mie mi-a placut sa fiu singura la parinti. Verii mei au fost cate doi la parinti, asa ca am avut exemple destule incat sa nu-mi doresc. Asta cand eram copil. Acum, dimpotriva, gandesc ca asta e lucrul care imi lipseste cel mai mult. 🙂