Bună, Oana, îți mulțumesc că ai acceptat să stăm la taifas aici, pe Chic-Elite, platforma online menită să susțină și să promoveze proiectele la feminin. Ești actriță, blogger și mamă a patru copii. Felicitări!
Primul lucru care-mi vine în minte este „Când?”. Când ai timp de toate? Cum se împletește viața profesională a unei actrițe cu viața de familie?
Nu am timp pentru toate :). Eu sunt o actriță independentă, asta înseamnă că nu sunt angajata unui teatru, ci sunt angajată „pe proiect”. Momentan nu am multe proiecte, așa că balanța înclină mai mult spre viața de familie, lucru cu care sunt foarte împăcată în acest moment al vieții mele.
Au fost momente în care ai ezitat? Momente în care ai avut dubii în legătură cu „chemarea” ta? Ce te-a făcut să nu renunți?
Bineînțeles. O mulțime, chiar. După ce am devenit mamă prima oară, m-am întrebat dacă nu cumva ar trebui să mă reprofilez, să învăț să fac și altceva, căci viața de actor independent nu oferea la vremea respectivă nici siguranța și nici satisfacțiile care să mă facă să merg înainte. Așa că, la un moment dat, am renunțat. Am renunțat la a mai fi actriță, cu gândul că poate, într-o bună zi, când vor mai crește copiii, când vor fi alte oportunități pentru artiștii independenți și când voi avea cu adevărat ceva de spus lumii, voi reveni. Ziua aceea a venit 12 ani mai târziu.
Cum a început totul? Ai știut dintotdeauna că vrei să fii actriță?
Nu, nu am știut dintotdeauna. Am aflat în liceu, când am ajuns întâmplător (sau nu) la trupa de teatru. Mi-a plăcut mult și am ales să merg mai departe. Mi s-a părut atunci că teatrul poate salva lumea și că eu asta trebuie să fac :).
Și totuși, ai început facultatea de limbi străine. Ce s-a întâmplat apoi?
Am început facultatea la limbi străine pentru că mama nu a fost de acord să dau admitere la actorie. Apoi, după un an dezamăgitor la Universitatea din București, secția franceză-română, un an în care am constatat că pasiunea mea reală pentru limba și literatura franceză nu numai că nu era suficientă, dar nici nu o regăseam la colegii sau profesorii mei, am hotărât să încerc la actorie. Nu am intrat de prima oară, așa că am mai încercat o dată. Am intrat din a doua încercare.
Care sunt cele mai dragi amintiri din facultatea de teatru?
Am multe amintiri dragi și toate sunt legate de rolurile din facultate și de colegii mei. Poate în topul celor mai dragi este amintirea anului II (în care am studiat realismul psihologic: Cehov, Gorki, Ibsen) când am avut foarte mult de lucru și la clasă și la regie (studenții actori lucrează cu studenții de la regie teatru pentru examenele acestora de final de semestru).
Mai ții minte primul tău rol? Primele emoții? Dar primul rol în care ai simțit că „ești actriță cu adevărat”? Ce a fost diferit atunci?
Primul meu rol a fost o doctoriță în piesa Albastru Deschis de Dan Tărchilă, la trupa de teatru a liceului. Era un personaj mult peste vârsta mea de atunci (aveam 16 ani), dar cu adevărat actriță m-am simțit în anul IV, la Studioul Casandra, în spectacolul de licență Trei Surori de A.P. Cehov, unde am jucat rolul Mașa.
Dar primele gafe pe scenă?
Nu-mi mai amintesc care a fost chiar prima, dar am uitat textul de multe ori, am sărit text, de vreo două-trei ori am avut parte de întâmplări pe care le voi povesti nepoților: s-a rupt scena cu noi, o colegă a „zburat” de pe scenă cu decor cu tot, au intrat spectatori prin scenă în timpul spectacolului și altele asemenea.
Ai jucat în filme, seriale, piese de teatru… Ne faci un scurt rezumat, te rog? Încotro te trage mai mult inima?
Nu am jucat atât de mult în filme și seriale pe cât mi-aș dori, am avut doar roluri mici sau episodice: Romina Vtm în regia lui Răzvan Macovei este probabil cel mai cunoscut, apoi Scurtcircuit și Visul în regia lui Cătălin Saizescu, iar la TV am avut scurte apariții în Războiul Sexelor, Las Fierbinți, Bravo, tată! și în câteva producții internaționale: documentarul Metropolis, mini seriile The Gray House și We Were the Lucky Ones (tradus la noi Supraviețuitorii).
Ce înseamnă pentru tine să fii o actriță independentă?
O provocare permanentă. Am mai spus-o și cu alte ocazii, actoria este o meserie foarte grea și, dacă o faci, dar, mai ales, dacă nu o faci :)). Ca actor independent, nu ești angajat nicăieri, asta înseamnă că lucrezi project-based și veniturile sunt fluctuante. Lucrezi, ai bani, nu lucrezi, nu ai :). Dar ai libertate: libertatea de a alege proiectele în care te implici, libertatea de a crea propriile proiecte, mai mult timp pentru familie și alte activități.
Ce înseamnă „libertatea artistică” pentru tine? Vine la pachet cu vreun fel de „plată”?
Sigur. Așa cum am spus mai sus, libertatea vine cu perioade (uneori lungi) în care stai, atunci când ești „între contracte” și cu venituri inconstante și imprevizibile :).
Mai rămânem puțin în zona teatrului, căci de abia aștept să aflu detalii despre ultimul tău proiect, piesa ta one-woman show „Fetița din debara”. Cum s-a născut, cu cine ai colaborat, care este mesajul acesteia și, mai ales, unde o putem vedea?
”Fetița din debara” s-a născut în cadrul unui atelier de dramaturgie coordonat de Mimi Brănescu, care a avut loc la Centrul Cultural Ion Sava din cadrul Teatrului Național București. Tema atelierului a fost să plecăm de la o întâmplare reală, ceea ce am și făcut, iar la final a ieșit o monodramă care s-a transformat într-un spectacol – mărturisire de tip one – woman show. Povestea urmărește parcursul unui om din copilărie până la maturitate, punând accent pe felul în care relațiile cu cei din jur ne influențează viitorul. Este un spectacol despre viață, teatru, iubire și mai ales iertare.
Am colaborat cu colegii mei Andreea Grămoșteanu și Alexandru Unguru care au semnat regia acestui spectacol, cu Selina Colceru pentru coregrafie, iar soțul meu, Andrei Jindiceanu, semnează scenografia.
Spectacolul poate fi văzut la Teatrul de Artă București chiar și acum, pe perioada verii, deoarece stagiunea rămâne deschisă.
Există vreun personaj care te-a marcat? Dar vreun personaj pe care regreți că l-ai jucat și pe care nu l-ai mai juca niciodată?
Personaje pe care le regret nu există (avantajul libertății teatrului independent).
La capitolul personaje care m-au marcat aș pune toate personajele lui Cehov cu care m-am întâlnit în facultate: Ranevskaia, Arkadina, Mașa.
Există personaje pe care ai refuzat să le joci? De ce?
Nu am fost pusă până acum în această situație.
Visezi să joci un anumit rol, chiar dacă acum pare imposibil?
Da, aș vrea să joc Cehov și chiar mă mulțumesc cu orice rol 🙂
Dacă ai putea vorbi acum cu o fetiță care visează să fie actriță, dar nu are susținere, ce i-ai spune?
Aș încerca să îi explic că viața unui actor nu e atât de ușoară și de strălucitoare cum poate părea din afară și că ar trebui să se gândească foarte bine dacă face din acest vis o profesie sau doar un hobby.
Ce înseamnă „reușita” pentru tine, într-o lume care măsoară succesul în followers și like-uri?
Reușita pentru mine înseamnă emoțiile necenzurate ale spectatorilor în sală, care râd și plâng, uneori chiar în același timp și mesajele superbe pe care le primesc de la spectatori. Cam asta.
Așadar, îți place să scrii. Care sunt subiectele tale predilecte? Unde te putem citi?
Din păcate, în ultima vreme scriu mai rar, dar mă puteți citi la rubrica Ficțiuni Reale de pe Liternet.ro sau în grupul de Facebook cu același nume.
”Fetița din debara” poate fi citită în volumul-antologie ”Primul Draft” apărut la Editura Muzeul Literaturii.
Nu am subiecte predilecte, dar mă fascinează relațiile dintre oameni.
Un mesaj pentru cititoarele Chic-Elite, te rog. Mulțumim!
O îmbrățișare caldă, mulțumiri pentru timpul petrecut citind aceste rânduri și invitația la a spera că Binele și Frumosul vor salva lumea.
Ne vedem la teatru!
