Roman sau poezie?
Ambele. Scriu proza cand sunt calma, linistita, vesela chiar, si scriu poezie intr-un ritm alert, atunci cand intampin greutati in viata de zi cu zi, cand sunt suparata, speriata, emotionata… Este ca si cum proza ar sosi dintr-un loc al dorintei, al pasiunii, iar poezia dintr-un loc al nevoii de eliberare.
Cum a inceput aventura in „mestesugul blestemat si fericit al cuvintelor”? (Tudor Arghezi)
Imi place mult citatul! Il folosesc ca motto, pe site-ul meu de pe wordpress, atunci cand am decis ca nu ma pot exprima doar pe retelele de socializare si am simtit nevoie sa am inca o pagina, pe care sa o simt mai… a mea. Revenind la intrebare, aventura a inceput in facultate, pe vremea cand ma pregateam sa devin economist. Atunci am decis sa scriu un articol pentru „Magazin cultural-stiintific”. A fost un impuls. Am scris pe adresa redactiei, catre redactorul sef George Cusnarencu. Am fost bucuroasa cand mi-am descoperit articolul publicat si onorata cand scriitorul George Cusnarencu a dorit sa ma cunoasca. Am inceput atunci o frumoasa colaborare pentru pagina „Intamplari adevarate”, o colaborare ce a durat aproximativ un an. Cred ca in anul acela, fara sa conturez gandul la nivel constient, am realizat ca nu pot trece prin viata fara sa scriu.
Ce carti ai publicat pana acum si de unde pot fi ele achizitionate? Ai vreo preferata?
Am publicat patru carti de proza si una de versuri. Ele pot fi gasite pe Libris, eMag, Carturesti, Diverta, Amazon si in multe alte librarii. O mare bucurie pentru mine a fost sa ajung in librariile CartWelt, in Germania, cu volumul „Apa plata cu lamaie”.
„Violet” (2013) este tinereasca, foarte romantica, asa cum eram eu atunci cand am scris-o. A aparut de nicaieri. M-am asezat intr-o seara la pc si am inceput sa scriu. O scurta vreme mai tarziu, a fost gata. Intr-un fel, a fost ca o poezie: a picurat din mine atunci cand a sosit clipa, clipa in niciun fel premeditata ori macar banuita.
„Deja Vu” (2014) este complexa, imbina multe fire narative si are trei povesti de iubire. Prezinta trei tari atat din punct de vedere geografic, cat si istoric. Este gandita, documentata, scrisa responsabil, dar mai ales cu pasiune. Eroina creste, povestea creste odata cu ea, lumea intreaga se schimba odata cu ea, pe parcursul mai multor ani.
„Emotii” (2016), volumul de poezie, a aparut pentru ca simteam nevoia sa las in urma mea si versuri. Titlul este sugestiv, caci cuprinde emotii ce rimeaza, emotii din cele mai diferite: de la cele de copil, la cele de femeie indragostita.
„Apa plata cu lamaie” (2018) este o carte despre maturizare, dar nu in sensul celor care se doresc a fi de dezvoltare. Are multa actiune, povestea de iubire fiind cumva in plan secund. Este inspirata de o parte a societatii de astazi, una frivola si care se mareste ca un bulgare de zapada, ca o moda proasta care prinde avant. Imbina viata intr-un mare oras american cu o expeditie devenita curand o experienta de supravietuire in Amazonia. Vorbeste si despre triburi, despre fauna si flora, despre mituri si legede locale. Este potrivita pentru cineva care nu cauta doar o poveste de dragoste, ci este dispus sa calatoareasca putin mai mult, sa descopere anumite detalii geografice şi istorice.
„Plasa pentru vise” (2021) ne vorbeste despre nesiguranta, loialitate, iubire, pierdere, curaj, ambitie si determinare. Si… despre magie. Avem trei drame, un accident, un incendiu, doi caini, o sera, ceaiuri si un magazin cochet unde poti gasi remedii naturiste preparate din plante rare. Poate ca as putea sa mai spun ceva despre mine, o concluzie care s-a conturat de-a lungul anilor si care astazi se reflecta si in scris: nu mai caut solutii miraculoase, maturizare peste noapte, iubire infocata, raspunsuri cu orice pret. „Plasa pentru vise” este dedicate celor care stiu ca pe masura ce timpul trece, avem din ce in ce mai putine raspunsuri si din ce in ce mai multe intrebari. Apoi, viata le inghite pe toate. Le poarta intr-un iures ametitor de iubire si dor, de pierdere si regasire. Romanul este considerat o frumoasa poveste de dragoste (cu final neasteptat) sau, pentru un ochi mai fin, o poveste despre doua lumi: Bucuresti – Sinaia; despre doua caractere: temator – neinfricat; despre doua moduri de a privi viata: magic – pragmatic. Desi cartea este de sine statatoare, exista o portita de a continua cu un volum doi, portita pe care cititorii, in timp, o vor deschide ori nu.
Nu, nu am o preferata. Sunt copiii mei. Fara prima, nu ar fi urmat cea de a doua. Si tot asa. Exista o codependenta intre ele si este firesc sa fie astfel. Cititorul este singurul judecator. El isi poate alege preferata, iar eu voi fi onorata indiferent de alegere.
Am participat si in cadrul antologiilor „In ritmul pasilor copilariei”, „Clepsidra cu sentimente” si „Ne scriu din cer poetii”. Am raspuns prezent si le simt foarte dragi sufletului meu, asa ca nu puteam sa nu le mentionez. In „Dictionarul de reliefuri literare romanesti” apar gratie doamnei Mariana Moga, un om, un scriitor si un visator minunat.
Un scriitor are nevoie doar de talent pentru a se face remarcat?
Intr-o lume utopica, da. In realitate, scriitorul roman trebuie sa fie redactor, manager, contabil, sofer, orator, negociator. Cu toate acestea, poate sa ramana in umbra. Traim intr-o societate care a invatat, din nefericire, sa indoaie orice regula. Este „la moda” sa iesi din tipar si sa-l combati, chiar si atunci cand tiparul despre care vorbim este despre un cult al cartii, al acelui volum care a trecut proba esentiala: proba timpului. Astfel se face ca avem autori extraordinari cunoscuti de cateva sute de oameni si avem, pe de alta parte, carti vandute foarte bine, in topuri de ani buni de zile, usor de patruns, cu un singur fir narativ, uneori vulgare, adresate unui public prea putin informat, avid de fantastic, lipsit de experienta. Si cand spun experienta, ma refer la acea experianta pe care o poti acumula, ca cititor si ca om, din ani buni de lectura, din carti bine alese, din trairile pe care doar clasicii le pot transimte.
Se simte lipsa agentilor literari din Romania?
Enorm de mult. Rolul scriitorului este sa scrie. Atat. Acesta ar trebuie sa fie si reuseste sa fie, in tarile care inca mai pun pret pe lectura, pe cultura. Intind putin coarda dar, pe undeva, cele doua sunt sinonime! In Romania exista cativa manageri de editura, foarte putini la numar, care incearca sa se imparta in paisprezece pentru a reusi, printre indatoririle firesti ale locului lor de munca, sa fie si agenti literari. Desigur, rezultatul nu este spectaculos, si nu din lipsa de pasine a celor implicati.
Care sunt criteriile – din experienta ta – pe baza carora este acceptat spre publicare, de catre editurile romanesti, un manuscris?
Daca intrebarea ar fi adresata editurilor s-ar raspunde in cor: „Calitatea!” Experienta de zece ani in acest domeniu imi spune insa altceva. Sunt foarte putine edituri care publica un manuscris pentru calitatea scriiturii. Majoritatea au doua criterii: popularitatea autorului si cererea publicului. Le combat, in cateva cuvinte, pe ambele: cum poate deveni cunoscut un autor, daca nu are sansa de a fi publicat?! Cat despre „cererea publicului”… cred ca ar trebui sa analizam publicul. Cititorul roman din anul 2022 este un cititor avizat? Este el cunoscator al clasicilor? Citeste mult, atat de mult incat opinia sa sa fie una matura, pertinenta? Este un cititor deschis catre nou? De unde se poate informa? Cartea se alege si rasfoind, iar in Romania, cu foarte mici exceptii, librariile fizice au disparut. In lipsa lor, stie cititorul sa caute recenzii despre cartile pe care urmeaza sa le achizitioneze sau se lasa amagit de un foarte bine pus la punct program de marketing care are tinte usoare, care se folosete de cuvinte socante, de culori vibrante si de muzica „la moda”. Si cam asa am ajuns noi aici, unde ne aflam astazi. Majoritatea editurile nu cauta autori talentati, ci texte usor de promovat. Cartea a devenit rochie, palarie, motocicleta. Se vinde la repezeala, se consuma fara evaluari si se arunca intr-un colt de camera ori la tomberon. Cu totii suntem responsabili de starea aceasta de fapt. Editurile doar o speculeaza si o perpetueaza. Uneori, sunt convinsa ca o fac dintr-un pur instinct de supravietuire financiara. Am promis ca raspund rapid, insa am uitat sa mentionez un aspect: acum cateva luni, am cumparat dintr-un targ bucurestean, de langa mici cu mustar, baterii AAA si curele de ceas volumul lui Walter Scott , „Rob Roy”. A fost un chilipir: a costat un leu!
Cine esti cand nu scrii?
Tot eu. Sunt acelasi om. De cand imi pot aminti, am avut un caiet in mana. In copilarie si in adolescenta am scris zeci de jurnale. Mi se spune, uneori zilnic, ca sunt sensibila. Cred ca asa este. Eu ma simt puternica, emotiva, empatica, cu ceva regrete, cu ceva impliniri, cu destul de multe temeri, visatoare, norocoasa… Sunt femeie, fiica, sotie, nepoata, verisoara, prietena, vecina, mama de catel, gradinar amator, fotograf amator, pe jumatate peste… Iubesc toamna, cainii, marea, ploaia, noaptea. Imi plac florile, imi place frigul, imi plac serialele distopice, vreau sa schimb lumea si nu pot si stiu ca nu pot, vreau sa ma schimb pe mine si incerc si uneori reusesc. Ma supar destul de usor si destul de tare, ma bucur foarte tare, iubesc fara „daca” si „dar”. Cand ma indepartez de unele suflete, o fac pentru linistea mea, nu pentru a le pedepsi pe ele. Cine sunt cand scriu si cand nu scriu? Sunt un om pe drum. Pe o carare sufleteasca care se tot incapataneaza sa se ramifice prea mult, prea repede, prea devreme, prea tarziu. Astept intelepciunea aceea care se spune ca te loveste pe la 40 de ani, insa eu cred ca lovitura e mai degraba o ploaie marunta, mocaneasca, ce ne atinge de cand deschidem ochii, pana la finalul vietii pe Pamant. Cred ca ritmul se schimba uneori. Mai apar si ruperi de nori. Daca ar fi mereu mocaneasca, ar fi monoton.
Daca ar fi s-o iei de la capat, ai urma acelasi drum? Care sunt greselile pe care nu le-ai mai repeta?
M-as apuca de scris, da. Si nu as renunta, asa cum nu o fac, indiferent de parerile potrivnice. Nu stiu ce as schimba. Daca as schimba ceva, oricat de mic, eu cea de astazi as fi o alta fiinta. Nu cred in predestinare, ci in liber arbitru. Insa mi-e teama de butterfly effect. Daca-i musai, pot sa spun ca as fi ales o alta facultate. Litere in loc de Afaceri. Tot cu gandul la scris… Insa nu am pierdut nimic ce nu poate fi reparat cu cateva (ori mai multe!) cursuri de scriere creativa. Ma indepartez de topic putintel: daca as putea, as trimite toti autorii la cursuri de scriere creativa! Inainte sa compuna, i-as pune sa citeasca un text la prima vedere, cam in stilul lui Dostoievski. Apoi, sa spuna ce au inteles. Cred ca editurile ar primi ceva mai putine materiale dupa acest exercitiu.
Ce sfat ti-ai da tie, celei de dinaintea publicarii primei carti?
Sa fiu detasata emotional. Sa ma gandesc bine daca ceea ce fac este exact ceea ce mi-am dorit, iar daca raspunsul este unul afirmativ, sa nu tin cont de parerea nimanui. Imi amintesc de doamna Rodica Scutaru-Milas, scriitoarea, omul extrordinar ce mi-a prezentat volumul „Emotii” la Gaudeamus, in anul 2016. Mi-a spus, dupa ce am incheiat seara, ca se priveste pe sine, atunci cand ma priveste. Ca am un talent deosebit, dar ca sunt „prea simtitoare”. Mi-a spus sa ma intaresc pentru ca lumea scrisului nu-i ca un basm cu final fericit. Mi-a spus ca este acerba de cele mai multe ori. Ca o sa fiu tentata sa renunt uneori. Ce va pot spune? Mi-as da sfaturile pe care am avut onorea sa le primesc de la dansa. A incetat din viata pe 10 aprilie 2021 si-n zilele acestea mi-o amintesc adesea.
Consideri ca exista o anumita prejudecata a publicului romanesc fata de scriitorii contemporani romani?
Da. Tot citesc pe grupurile in care ne adunam autori si cititori laolata, grupuri pe post de cafenele literare (o proasta imitatie a ceea ce a fost candva), cum ca scriitorii romani nu sunt buni, nu scriu corect gramatical, nu au imaginatie. Pe scurt, sunt cu totii un farafastac. Vina este impartita intre cititori si edituri, intre statul roman si nu numai… Exista o patura groasa a cititorilor care nu este dispusa sa acorde o sansa conationalilor pentru ca ni se tot induce, de multa vreme, ca tot ce-i romanesc nu-i bun. Pe de alta parte, editurile aleg manuscrisele dupa cum am detaliat la o intrebare anterioara. Si cred ca ar mai fi ceva: obisnuinta omului modern de a lasa lucrurile neterminate. Daca citesti doua carti scrise de autori romani si nu-ti plac, deja te consideri detinatorul adevarului absolut in domeniu. Esti Mata Hari. Doar ca gluma-i pe pielea ta si pe a generatiilor ce vor urma.
Cat de important este ca un autor sa se implice in promovarea cartilor sale?
Intr-o lume ideala, as scrie cand am inspiratie, as corecta, as preda manuscrisul si as astepta sa zboare. As tine legatura cu cititorii prin intermediul targurilor de carte, asa cum o fac, si prin retelele de socializare, asa cum m-am obisnuit deja de foarta multa vreme. Insa astazi nu se vorbeste foarte mult despre carte, cat se vorbeste despre autor. Ne-am obisnuit sa-l vedem, sa-l cunoastem in intimitate, sa stim ce a mancat la micul dejun si cum se simte-n casa noua. Si promovarea cartilor, in multe cazuri, a fost denaturata de o nefireasca (dar pe care o inteleg) dorinta de cunoastere a omunui, nu a literei. Ofer un exemplu: o fotografie cu mine este mult mai apreciata si comentata fata de un fragment dintr-o carte. Curiozitatea a omorat pisica! Dar se pare ca nu ne pasa. Detin trei pagini de autor, pe Facebook, pe Instagram si pe WordPress. Public constant pe Timpul Bruxelles si pe Masticadores Rumania. Ofer cu mare drag interviuri. Insa am repetat si o voi repeta mereu: cu potentialul cititor vorbesc despre carte, despre un vers izvorat astazi, impart un gand, il indrum catre o recenzie. Atat. Nu dezbat teme economice, politice, medicale, religioase. Pentru ca nu am vrut sa raspund la intrebari legate de alegerile prezidentiale ori legate de faimosul virus, unii cititori m-au parasit. Nu-i invinuiesc. Cuvantul „promovare” este inteles de fiecare diferit. Eu ii astept si va astept, pe paginile mentionate, cu gandul la arta, nu la castig, cu gandul la carte, nu la dezbateri infocate pe teme care isi au locul altundeva.
Mai ai timp sa scrii pe blog?
Am timp. Mi-a intrat in sange, nu doar in obicei. Public zilnic un gand, un citat, cateva versuri. Pe cele trei pagini mentionate la intrebarea anterioara, cititorii ma pot gasi negresit. Am inceput sa scriu pe Facebook, in 2014, din dorinta de promovare a cartilor. In ultimii ani, m-am obisnuit si cu varianta de Instagram, iar din ianuarie 2021, public si pe WordPress, din dorinta de a avea un site al meu, simplu de gestionat, fara schimbarile pe care le fac uneori retelele de socializare. Blogul a devenit un soi de jurnal care aduna si pastreaza ceea ce creez eu in momentele de inspiratie, fie ca sunt acasa, in parc, la mare ori in magazin. Si apoi, recunosc: interlocutorii m-au prins in mreje. Si ma tot tin foarte strans, dar nici eu nu prea ma zbat sa evadez. Imi place sa pun un gand acolo si apoi sa vad cum creste si cum prinde zeci, sute sau mii de nuante. Imi place sa dezbat cu fiecare in parte, atat cat imi permite timpul, versiunea lui de adevar, versiunea pe care a extras-o el din gandul meu.
O intrebare de care nu scapa niciuna dintre intervievatele Chic-Elite: Care este viziunea ta vizavi de femeie si putere? Te consideri feminista?
Da, sunt feminista. Doar ca trebuie sa stabilim in ce fel inteleg eu acest lucru. A fi feminista ori feminist (pentru ca orice persoana poate fi, indiferent de sex) inseamna a sustine si a apara drepturile femeii. Din nefericire, a fi feminista se confunda deseori cu a sustine ca femeile si barbatii sunt egali intru totul. Ei… nu sunt. Daca vorbim despre drepturi si libertati da, sunt egali. Sau… ar trebuie sa fie. Inca nu suntem atat de avansati! Altfel, ne nesparte o lume de diferente fizice si mentale. Mai exista o confuzie foarte des intalnita: sunt persoane care considera ca a fi feminista inseamna a dori sa asezi femeia pe un piedestal, a o considera superioara barbatului. Repet: nu acesta este sensul cuvantului „feminista”. Daca regret ceva in toata lupta aceasta pentru drepturi (pentru ca inca este o lupta) este faptul ca femeia a considerat de bun augur sa semene barbatului, a crezut ca purtand pantaloni ii va deveni egala. Sigur ca poti purta pantaloni absolut oricand, insa in dorinta aceasta de a ne apara ne-am pierdut din feminitate. O rochie lunga, o palarie, un sirag de perle au fost inlocuite de bocanci si tatuaje. Eu cred ca nu trebuie sa inlocuim nimic cu nimic. Putem sa le avem pe amandoua. Pana si biologic suntem foarte puternice, nu doar mental! Putem lua exemplu de la Marliene Dietrich, femeia care a stiut sa combine masculinitatea cu feminitatea si care a indraznit sa poarte pantaloni intr-o vreme in care ar fi putut fi judecata sau chiar ar fi facut inchisoare pentru o astfel de fapta. Si totul este foarte recent: la inceputul anilor 1900. S-ar putea spune ca am ajuns departe intr-un timp relativ scurt, insa cine poate masura timpul? Pentru cineva aflat la nevoie, secundele par secole. Si ma intorc la scris: nu as renunta nici daca as fi nevoita sa o fac sub un pseudonim masculin, asa cum au facut-o surorile Bronte, Mary Ann Evans ori Violet Paget.
Multumesc, Cristina Lincu!
Multumesc, Chic Elite!
