Cum a inceput totul? Ma refer, desigur, la pasiunea ta pentru scris.
A început demult, pe vremea cand era o fetita care nu-si prea gasea loc, sens si rost in lumea care se vedea, asa ca a preferat sa-si faca una numai a ei, secreta, din cuvinte. O lume care nu se vedea, unde nu era nimic rau, daca ea nu voia si unde binele era la discretie. Iar cand n-avea chef sa se intampla nimic, nu se intampla nimic.
Mai ai timp sa scrii si pe blog?
Nu. Nu ca inainte. Acum, in schimb, pun pe blog, dupa aparitia lor in reviste sau antologii, majoritatea textelor mele, pentru ca nu vreau sa ma lipsesc de comunitatea, reala sau virtuala, de acolo, indeosebi de comentariile savuroase, in care inoata muze ratacite. De altfel, ultimul meu roman publicat – Cutia cu suveniruri – din aceste replici si dialoguri s-a nascut si, crescand ca-n basme, cat alte carti in sapte ani, sa zicem, e deja matur si umbla liber prin lume…
As vrea sa te rog sa-mi vorbesti despre fiecare dintre cartile pe care le-ai publicat pana acum.
Încerc. Romanul meu de debut a fost Macii sunt intotdeauna rosii, aparut la editura File de lumina si e genul de carte in proza sau de poezii pe care il scriem uneori pentru noi înșine, exersandu-ne penita (tastatura…), fără a ști încă exact ce ne dorim. Nici eu nu stiam sigur, chiar daca scriam in linistea mea de un veac, dar aveam nevoie de el.
Al doilea, Ehmeya, aparut la editura Astralis, a fost romanul prin care m-am anuntat pe mine insami ca, intr-adevar, doresc sa scriu carti si sa le public. Nu numai proze scurte sau diverse lucruri interesante in diverse locuri. A fost o schimbare mare, pentru ca trecerea de la stilul confesional, oricat ar fi el de reusit (sau nu), la unul in care sa treci transpunerea subiectiva a lumii prin furcile caudine obiective ale ochiului public e un pas important. Una e sa stai la taclale, fie si cu talent, cu tine insuti sau cu altii, si alta e sa iti asumi aceste taclale intr-o poveste cuprinsa intre doua coperte.
A urmat, la editura Betta, Campul cu narcise – un volum de poezie sponsorizat, care a fost tortul meu de scriitor, mai ales ca s-a intamplat chiar in preajma zilei mele de nastere, coincidenta dand faptului un farmec de neuitat. Campul cu narcise este rezultatul unui premiu la concursul national anual de poezie „Radu Cârneci”. Pentru mine validarea unor critici literari si scriitori consacrati, intr-o lume in care toata lumea scrie poezie, dar n-o citeste sau cumpara mai nimeni pe-a altuia, a insemnat mult si am de gand sa o onorez in continuare.
Desi ziua mea trecuse, In exil printre oameni, aparut la editura Rafet, metaforic vorbind, a fost cireasa de pe tortul in cauza. Mai exact, a fost urmarea unui nou premiu, cateva luni mai tarziu, la festivalul-concurs international „Titel Constantinescu”, sectiunea roman. Abia dupa aceasta validare si in proza, am simtit ca trebuie sa ma perfectionez. Euforia unui premiu e mare, insa dormitul pe lauri e margine sigura de prapastie literara.
Despre ultimul roman, aparut in doua volume la editura UP, Cutia cu suveniruri, iscat din comentariile la o proza oarecare de pe blog, cum am precizat la raspunsul anterior, pot sa spun ca a fost o relaxare totala. O pauza binevenita, tot prin scris, de la activitatile literare obisnuite, aceasta carte ar fi trebuit sa fie initial un thriller, dar a iesit, in cele din urma, o poveste lunga, cu insertii paranormale si, sper, savuroasa.
Am vazut ca esti autor al editurilor UP si SIONO. Cum este relatia ta cu editurile? Dar cu cititorii?
Autor SIONO de facto abia acum urmeaza sa fiu, cu un roman planuit de un timp oarecare – Procesul margaretelor. Altele ne-au unit: diverse activitati de redactie si – foarte important pentru un autor interesat de acest aspect – faptul că am in regim de consignatie la ei cartile publicate la edituri care nu au un serviciu propriu de distributie. Prin urmare, da, s-a creat o relatie. SIONO este o echipa adevarata si legatura dintre noi nu ar fi rezistat daca nu ar fi fost una reusita.
Autor UP, da, sunt deja si este excelent. Ma bucur mult că am trecut si prin aceasta experienta. Dupa cum stiu cititorii mei obisnuiti, eu scriu si poezii, si eseuri si altele, care nu se incadreaza neaparat in profilul UP. Dar Oana Arion este Oana Arion.
Sunt doua edituri cu stiluri destul de diferite, dar cu aceeasi finalitate – o carte buna, iar eu profit de orice ocazie, sa spun cat apreciez la ambele ca nu publica orice si ca sunt deschise la tot felul de colaborari intr-o lume in care multi preferam sa-l mancam din start pe vecin, in loc sa vedem cine e si ce vrea.
Si cu celelalte edituri am avut fir întins. Iar daca faptul ca am publicat trei carti diferite la trei edituri diferite (le exclud pe cele doua sponsorizate de la numar, dar nu si de la colaborarea perfecta) starneste nedumerire, raspunsul e ca alegerea a tinut exclusiv de interesul momentan al meu si al cartii ca atare, nicidecum de vreo problema cat de mica cu vreo editura.
Cu cititorii cunoscuti iarasi o duc bine spre foarte bine – am avut parte de surprize placute si m-am ales, la fiecare carte, cu cititori noi. Posibil sa fi si pierdut – habar n-am, nu tin evidente de vreun fel. Cu cititorii necunoscuti e, probabil, la fel de bine, in sensul ca n-am avut inca nicio neplacere literara. Dar… nu e timpul pierdut (as fi folosit, din reflex, un emoticon care rade…).
Consideri ca autorii trebuie sa se implice activ in promovarea propriilor carti?
Ideatic, nu stiu ce sa zic, desi tare as vrea sa nu am o astfel de grija. Personal nu-mi place treaba asta – nu sunt genul, iar unele reclame care-mi trec prin fata ochilor imi par de-a dreptul agresive si ma obosesc pana la a alege sa nu le mai vad. Dar e o treaba care trebuie facuta cat de cat, daca vreau (si vreau) sa-mi vand cartile, asa ca ma promovez de nevoie, atunci cand apare vreo nota de lectura la vreo carte a mea, nicidecum ca sa umplu news-feed-uri indiferente cu amintirea faptului ca exist. Nici la scoala nu bagam degetele in ochi „doamnelor” ca stiu lectia si nu lipseam de pe listele de premianti finali.
Sigur, ideal ar fi un impresar (parca asa-i zice…) al fiecarui autor. Autorul sta si scrie, la un birou de lemn masiv sau la iarba verde, si impresarul se ocupa de reclama si vanzare. Or, scena e impracticabila in general in Romania, iar daca autorul mai scrie si „pe banci de lemn, in scunda taverna mohorata”, devine imposibila. Sau, la alegere, se poate transforma intr-un bun subiect SF.
Insa daca sau cand alegi edituri ca UP sau SIONO – si nu o spun doar pentru ca suna bine – iti poti lua, totusi, de pe umeri aceasta grija. Legatura autorului cu ele depaseste de multe ori clauzele contractuale. E, pur si simplu, umana si e cu promovare cu tot.
Cat de important este sa ai cartile traduse intr-o limba de circulatie internationala?
In mod cert este un lucru foarte bun, chiar daca nu am trecut prin sau n-am ajuns la asa ceva. O carte (buna, evident) are intotdeauna un mesaj, explicit sau subliminal, si, cu cat ajunge la mai multa lume, cu atat isi indeplineste menirea mai repede si mai frumos.
Cum arata piata de carte din Romania dupa doi ani de pandemie si la inceput de razboi in Europa? Este oare potrivit sa mai indemnam oamenii sa cumpere carti si sa citeasca?
Piata de carte mi se pare destul de plina. Pe alocuri, poate prea plina si, pentru cititorii incepatori sau neavizati, cred ca e greu spre imposibil de ales. Pandemia a intors, pare-se, omul spre citit. Dar si spre scrisul propriilor trăiri – apropo de piata sus amintita, e multă memorialistica azi și sunt multe motivationale. Omul s-a intors spre sine insusi din mai multe puncte de vedere si asta e un lucru bun. Pacat ca a trebuit o pandemie pentru asta. Si, daca despre ultimele am o parere pe care aleg sa nu mi-o expun – in masura in care vorbim de literatura, si nu de orice fel de carti –, despre prima categorie cred cu sinceritate ca, atunci cand e literatura, e o marturie pentru „urmasii urmasilor nostri”.
Cat despre razboi…, ce alt buncar mai bun decat arta poti gasi? Arta face diferenta intre instinctele primare si spiritualitatea omului sau natiei. Daca toti invadatorii ar (fi) citi(t) Crima si pedeapsa, poate ca nu ar mai fi (fost) nicio invazie. Evident, nu atat de teama pedepsei, cat datorită constientizarii crimei.
Ce urmeaza in plan literar?
Un roman, cum spuneam, in viitorul apropiat. Apoi visez un al doilea volum de versuri anul acesta. Si un roman-eseu intr-un al doilea viitor. Si altele. Si, intr-un viitor indepartat, adunarea intr-o zi a prozelor scurte. Sper sa-mi iasa. Asa visez eu. Dar nu mai visez pe termen literar lung – experienta mi-a dovedit ca ocaziile vietii schimba planuri peste noapte, si literare, si non-literare, asa ca mai bine nu mai anticipez (iarasi un emoticon – cu zambet simplu, de data aceasta).
Ce faci cand nu scrii?
Cand nu scriu, scriu – desi acum, dupa ce am tastat aceste cuvinte, le privesc cum arata unul langa altul si mai intreb cat de cliseu o fi deja aceasta fraza. In fine, cand nu scriu, corectez cartile altora. Si, bineinteles, am si eu activitati casnice obisnuite…
O intrebare de care nu scapa niciuna dintre intervievatele Chic-Elite: Care este viziunea ta vizavi de femeie si putere? Te consideri feminista?
Da. N-am spus-o niciodata direct pana acum, dar nici nu m-a intrebat nimeni pe sleau. Nu sunt, dupa propria parere, absurda si nu militez pentru aberatii sau pentru egalitati imposibile. Nu merg, de obicei, pana in panzele albe. Caut o cale de mijloc, acolo unde ea da semne de existenta. Dar cu reconsiderarea pozitiei femeii intr-o societate cu desavarsire patriarhala (recentul război e cea mai clara, dar tragică, dovadă a afirmației mele), in ciuda numeroaselor declaratii pompoase sau de lemn, corect politice, insa fara acoperire in realitate si cu dreptul de decizie exclusiva a femeii asupra fizicului, psihicului si drumului sau in viata – da. Merg, adica, pana la capat.
Multumesc tare mult!
Si eu multumesc mult pentru invitatie!
