Fragment din volumul „ZUZI” de Anida Lasto

ZUZI este femeia ce, simbolizându-ne pe fiecare în parte, trebuie să aleagă între iubirea de sine și iubirea bărbatului nehotărât. ZUZI este continuarea cărții ZUZU și ne învață despre importanța vindecării sufletești.

Ambele cărți pot fi achiziționate de aici.

„Și ce mai poate rămâne într-un suflet copleșit de o iubire tumultoasă, profundă, împlinită și fără sorți de continuitate, în afară de puterea de a continua viața în tăcere, cu demnitate, cu nostalgie, cu buzele ferecate de secretul unei nopți consumate din care rămâne doar scrumul unei amintiri dulci?

Dorințele sunt de prisos, instinctul dictat de inima cucernică ar înlătura orice poticnire, oprindu-mi trupul în înlănțuire cu trupul lui și inima în acord cu ritmul inimii lui. Dar nu putem respira în tandem atunci când spațiul ni se opune, chiar dacă prietenul nostru tainic și devotat, în aparență, a fost mereu timpul. Deși, la ceasul despărțirii definitive, pare că ne-a păcălit și a fost, în fapt, cel mai cameleonic dușman al nostru. Nu-mi râmâne decât să-l abandonez în timpul ei, în brațele ei și-ntr-o fericire incertă, dar presărată totuși cu raze de speranță.

Închizând ochii pentru câteva momente rătăcite, încerc să-mi schițez un plan a ceea ce mă așteaptă pe mine, un refugiu, o briză de aer proaspăt ce ar putea alunga toată sufocarea pricinuită de durerea deciziei distanțării definitive. Nu reușesc să întrezăresc nici o urmă de culoare în negrul absolut. Nu mă pot agăța de nici un reper. Cu sufletul în derivă și pași ce tremură spre drumul singurătății, achit nota și întorc spatele ultimei oglinzi în care mi-am observat trista privire. Întorc spatele unei iubiri curmate cu o durere arzătoare ce răzbate dintr-un piept otrăvit de dorul ce deja își făcuse simțită prezența. Am fugit de el, de mine și de toată amintirea anilor risipiți între proiecții, ezitări și contopire de suflete rănite și înfometate de iubire. Trupurile ne poartă golul spre îndepărtate speranțe, de neînchipuit în prezentul lipsit de sens.

Ora 12. Și telefonul sună din nou.

– Zuzi, acum ajung la OMV. Unde ești?

– Pe drum, ajung în cinci minute.

Întreg trupul îmi vibra, simțindu-l din ce în ce mai aproape. O căldură inexplicabilă mi-a inundat gâtlejul în momentul ultimei revederi. N-am schițat nici un zâmbet. M-a privit cu ochi mari, triști, din care citeam o neliniște adâncă. Probabil simțea sfârșitul. Ultimul punct din capătul unei linii rătăcite. Am urcat în mașina lui, inițial, fără să-l mai privesc. Greutatea tăcerii de ambele părți a înghețat tabloul mâinilor noastre ce zăceau stinghere și inerte. Mâini ce, cu câteva ceasuri în urmă, nu se puteau desprinde din mrejele împlinirii. Ce culoare am putea atribui sfârșitului? Poate culoarea Lunii dintr-o noapte înghețată. Dar e ziua în care Soarele nu ne cruță, iar Luna este adormită, absentă din deciziile noastre.

– Ce mai rămâne de spus? Cred că nu mai rămâne nimic de spus… începuse el șoptit.

Aparent, cuvinte dureroase, dar cât se poate de adevărate. După o astfel de iubire, nu mai rămâne nimic. Cel puțin, pentru o vreme… Ce să ne mai împărtășim, cunoscându-ne deja atât de profund, din toate punctele de vedere? Ce înșiruire de regrete să ne mai enumerăm reciproc? Cu ce folos? Nu doar că nu mai rămânea nimic de spus, ci nimicul cu întregu-i pustiu.

Mi-a luat mâna rece, palidă și nesimțitoare, amorțită de singurătate, și mi-a sărutat-o cu delicatețe. M-am întors spre el, l-am privit direct și i-am spus răspicat:

– Nu mai rămâne nimic.

Simțeam cum se prăbușește cerul peste noi, înghițindu-ne într-o rafală a furtunii interioare ce, în loc de tunete, ne pedepsește cu veșnică tăcere. Ne-am îmbrățișat strâns, oftând cu durerea neputinței.

– Ai grijă de tine, Zuzi, mi-a șoptit cu nasul afundat în părul meu, mângâindu-mă strâns.

– Ai grijă de tine, Zuzule, și ia decizii înțelepte!

M-am îndepărtat de brațele lui ademenitoare încă, am ieșit din mașină și am plecat fără să mă uit înapoi, auzind în urma mea demararea cu scârțâit de roți. A plecat zgomotos, nervos și la fel de neputincios…

Mi-a înșelat așteptările cu slăbiciunile și ezitările de care a dat mereu dovadă, învârtindu-se în același cerc al neputinței din care a ales să nu iasă. Ori poate n-a putut. Am ales eu să văd calități idealizate, ce niciodată n-au fost realități. Izbirea clarității mi-a destrămat toate proiecțiile. Atunci când alegem să vedem binele pentru mult prea mult timp în persoane ce, în mod repetat, demonstrează contrariul, inevitabil ne confruntăm și cu plata poliței pentru propriul nostru miraj. Întâi, ni se pare nedrept. Ripostăm, amăgindu-ne cu prelungirea a ceea ce, în definitiv, nu va fi nimic mai mult decât o dezamăgire suplimentară. Apoi, începem să acceptăm cruda realitate, alungând ceața în care ne-am scăldat voit. Proces dureros – suntem furioși pe celălalt, ne simțim înșelați și sfârșim în a fi furioși pe propriile slăbiciuni. Toată nădejdea de care, până atunci, ne agățam cu îndârjire, se transformă în pulbere risipită brusc – definitivă pierdere pe marginea unei minciuni apărate cu ghearele unei sălbăticii feroce. În cele din urmă, ne rămâne resemnarea pentru irosirea părților din sufletele noastre pe care le-am oferit cu speranță, sinceritate și total necondiționat. Ne-am falimentat inima, investind în pierderi repetate. Ne repetăm mecanic că „totul trece”, mimând o forță interioară de nestăvilit – efect placebo al unei minți păcălite din nou. Nimic nu trece fără să lase urme, până și minciunile pe care ni le repetăm obsesiv în lipsa unei salvări mult așteptate, dar nezărite la nici un colț implorat a ne ieși în cale în cele mai neînchipuite coincidențe – sperate și ele – ne modelează pe nesimțite. Ne pictăm interiorul cu paleta de culori a durerii, dezamăgirii, minciunii, abandonului, respingerii, neputinței, confundând iubirea cu neiubirea.

Oscilăm între extreme, simțind totul la superlativ, tocmai din pricina propriei noastre orbiri. Ne scoatem singuri ochii, învinuindu-ne pentru emoții, apoi ne ascundem cicatricile cu măști, acoperind fiecare oglindă întâlnită în cale. Ne îmbrățișăm singuri în întuneric, ghemuindu-ne în decădere. Tânjim după o alinare pe care, în chip iluzoriu, ne-o oferim nouă înșine în absența celuilalt. Și ne mințim încă o dată.”