„– Coniță, ăsta zici să deschidem… a șoptit Olguța, albă ca un cearșaf de spaimă.
– Vezi matale de le dă drumul! m-a îmboldit baba. Că poate-o da Dumnezeu și le e milă că te vede grea și nu ne face nimica!
M-am înfășurat mai bine în șal, am pipăit pistolul ascuns în buzunarul larg al capotului de casă, am tras aer adânc în piept și m-am dus să deschid.
Spre surprinderea mea nețărmurită – cu imaginația aprinsă de spaimă și literatură, mai că mă așteptam să năvălească înăuntru o hoardă de sălbatici, puhoi, înfășurați în blănuri de urs, chiuind și învârtindu-și iataganele pe deasupra capetelor, o combinație caricaturală între cazacii de pe Don ai lui Gogol, indienii lui Karl May și otomanii lui Osman-pașa –, în pragul ușii nu se găsea decât un singur rus, după uniformă ofițer, serios și aparent civilizat în purtări, deși cam iritat că-l lăsasem să aștepte atât de mult. Un cavalerist înalt, elegant și chipeș, la vreo cincizeci și ceva de ani, slab și ciolănos și cu trăsături caucaziene foarte bine definite, chiar și cu acel faimos nas de Caucaz, drept și îngust. Avea însă niște picioare ciudate, parcă prea lungi pentru restul corpului său și foarte crăcănate, după o viață întreagă petrecută în șa, încălțate în cizme din piele de vițel. Își purta medaliile de erou al Uniunii Sovietice la vedere, pe veston, așa cum făceau de altfel toți soldații și ofițerii ruși și cum apăreau și în filmele de propagandă, aruncându-se în luptă cu toate medaliile pe piept, iar pe sub veston gulerul cămășii îi era curat, cu frumoase cusături înflorate rusești. Nu arăta deloc ca hoardele acelea de soldați nespălați și cu apucături de barbari, ce ieșeau noaptea pe străzile Bucureștiului, băgând groaza în toată lumea.
– Vasili Zinovievici Zavgorodni, s-a prezentat el militărește, îndreptându-se din umeri, pocnindu-și călcâiele și ducându-și regulamentar degetele la cozoroc, înainte să se des- copere. Podpolcovnic. Citvortia Cavalerișkaia Divizia. Govoriș poruski?… On va parler français alors, a continuat însă tot el, văzând că nu răspundeam și nestingherit în vreun fel de ignoranța mea, într-o franceză uimitor de corectă, îndulcită și mai tare de accentul rusesc. Oamenii mei au nevoie de mâncare și băutură, s’il vous plaît, a adăugat. Suntem nouă și avem nouă cai.
Am încuviințat. El s-a uitat la mine, a clătinat indiferent din cap, iar apoi și-a ridicat ochii peste umărul meu. Întâi și-a plimbat privirea prin odaia sărăcăcioasă, iar apoi și-a fixat-o pe Olguța și bătrână, ce încercau din răsputeri să-și țină firea și să nu scoată niciun sunet. A înaintat jumătate de pas înăuntru, ca și cum ar fi dorit să facă ceva, fără să-mi pot da seama ce anume. Involuntar, eu am făcut un pas în spate, iar Olguței i-a scăpat un suspin de teamă. Rusul s-a oprit. Și-a mijit ochii la noi și, înregistrând imediat cum stătea de fapt situația – ochii mei, ce-l măsurau cu spaimă de sus până jos și mâinile de pe pântecele rotunjit, Olguța, cu codițe împle- tite și într-o flanelă veche, prea mare pentru ea, tremurând ascunsă cu totul în spatele meu, de i se zărea numai creștetul capului, baba, cu mâinile ei smochinite și galbene îm- preunate și ochii fugindu-i prin toate ungherele încăperii –, s-a îndreptat încă o dată din umerii lui înguști și, vizibil vexat, mi-a zis, pe un ton convențional și rece:
– Aflați, madame, că bunicul meu de după mamă, mareșalul Zavgorodni, a fost mareșal de gardă imperială la curtea Luminățiilor lor, Romanovii, iar eu, înainte de război, eram profesor de limbi clasice la Universitatea din Sankt Petersburg. Apoi, după câteva secunde de tăcere disprețuitoare: Și n-am furat niciodată vreun capăt de ață de la nimeni, cum, de altfel, nici n-am făcut vreodată dragoste cu vreo femeie, fără ca dumneaei să-mi ceară asta în mod expres.
Am clipit de mai multe ori. Și eu, care credeam că, față în față cu revoluția rusă, marea parte a aristocraților ruși ajun- seseră doar prin gulaguri sau în exil, nu și în armata lui Stalin.
– Desolée, am reușit să îngaim după câteva momente, moartă de rușine și cu obrajii în flăcări.
– Spokoinoi noci! a zis el, pe un ton demn de ascendența sa nobilă, făcând și o plecăciune exagerată, încărcată de toată greutatea disprețului lui, ca apoi să iasă pe ușă, fără să-mi ia în seamă scuzele și fără să se uite înapoi.
Mai târziu în seara aceea, le-am dus mâncare și băutură – tot ce-aveam prin bucătărie și cămară –, iar apoi am stat toată noaptea treze, ascultând încordate zgomotele din curte. Dar nu s-a întâmplat nimic, doar au băut, au strigat și au cântat aproape toată noaptea, pe voci bete și răguși- te, acompaniindu-se de un acordeon, un cântec ciudat, din care mai prindeam din când în când câte un Smuglyanka deslușit. Cândva foarte târziu însă, mult după miezul nopții, un soldat a băut în ușă și ne-a cerut spirt medicinal. I-am dat toată sticla, fără să îndrăznesc să întreb la ce le trebuia.
De dimineață, când și-au luat caii și catrafusele și au plecat mai departe – probabil era o patrulă în trecere, rătăcită dintr-un regiment aflat în drum spre Berlin –, mi-am făcut cruce și i-am mulțumit lui Dumnezeu că nu pățisem nimic, fără să știu însă că nu fusese decât o amânare.”
