Fragment din romanul „Copiii viitorului” de Cristina Dinu

– De când exist sunt multe lucruri pe care nu le-am văzut și nu le-am înțeles. Cel mai bun exemplu sunteți voi, Păstrătorii, despre care eu nu știam nimic. Dar ceva tot am priceput cu sau fără voia mea. Această lume în care trăim este precum o școală de corecție. Suferința este cel mai bun profesor iar durerea cel mai bun motivator. Prea mult bine, înseamnă plafonarea și distrugerea umanității. Ceea ce am trăit după Marele Cutremur m-a oripilat. N-am vrut să intervin pentru că și mie mi s-a părut incredibil că lumea utopică, lumea aia dorită de întreaga umanitate, duce la dezastru. În sfârșit oamenii erau uniți, le era bine, aveau tot ce le trebuie și liniștea se așternuse peste tot, iar asta însemna un viitor în care umanitatea să se stingă ca o flacără în vânt. Binele și răul sunt energii create și emanate de oameni. Sunt simple experiențe de viață care împing oamenii într-o direcție sau alta pe scara evoluției lor. Prea multă energie pozitivă și liniștea va șterge umanitatea de pe fața pământului, prea multă energie negativă și oamenii se vor măcelări între ei până la extincție. Pentru a contrabalansa binele apărut după Marele Cutremur, nu era obligatoriu să introduc răul în cele două continente, deși poate așa părea a fi logic. Am ales să echilibrez energia în sine și astfel elemente din zona bună sunt atrase spre energia negativă în mod controlat. Am făcut un focar de energie negativă pentru a păstra echilibrul.

Iulius privea peste întinderea Junglei în timp ce vorbea. Prezent în trup dar cu sufletul zburând peste timpurile amintirilor. Dacă ar fi fost în forma lui reală, probabil penajul i-ar fi trecut prin întregul curcubeu odată cu umbrele ce fâlfâiau peste ochii săi. Amelie nu băgă de seamă starea lui. Prea prinsă magma urii ei față de cel ce crease Jungla, nu putea găsi liniștea necesară să-l vadă pe el, omul, care a fost nevoit să nască acest Iad.

(…)

„Peste două milenii de viață în care am fost mulțumit de mine și de alegerile mele. Am rezistat în fața tentațiilor, am învins mici bătălii, m-am bucurat și am suferit. O eternitate de trăiri și momente. O prea lungă viață în care am fost secat de timp și erodat de secole. Acum uită-te la mine, mă simt ca un puști, extatic în fața zâmbetelor ei. Ce este ea pentru mine? Ce reprezintă în marea schemă neînțeleasă a acestei Existențe? De ce acum, după atâta vreme, sufletul meu se simte verde și plin de speranță? Ce ne unește? Ce ne separă? De ce mă mișcă? M-am purtat ca un domn cu toate doamnele din viața mea. Le-am ridicat la rang de zeițe și m-am jertfit pe altarul nevoilor lor. Am fost rege și sclav în toate iubirile vieții mele. Iar acum mă simt mic și insuficient. Mă apasă teama că nu voi putea aduce în viața ei tot miracolul necesar să-i dezgrop sufletul de sub rocile timpului. Pentru fiecare zâmbet al ei mă simt ca un erou intergalactic, iar apoi cad în mine temător că-s prea mic pentru forța de care are ea nevoie în viața ei. Și totuși? Cine altcineva, dacă nu eu? Cine a văzut-o în toate aceste secole? Cine a privit-o dincolo de blana și cărnurile manifestărilor ei? Cine a tânjit după sufletul ei? Au existat atâtea miliarde de oameni în lumea asta și au trăit concomitent cu ea. De ce nu a fost cineva… un cineva capabil să șteargă de noroi diamantul sufletului ei? Poate chiar nu sunt tot ce trebuie și ce are nevoie… dar sunt singurul… și o fac să râdă… eu o fac să râdă… eu pentru că nu e nimeni altcineva.”

(…)

– Pentru că a murit. S-a reîntors în ciclurile Manifestării. Și-a descărcat puterea în tine… cumva… a făcut ceva… a reușit să dea puterea fără obligația de a antrena noul posesor… Nu înțeleg… Nu poți muri până ce nu se integrează puterea și nu ai produs un nou Păstrător complet. Aș putea afla, dar nu vreau să văd eu ce s-a întâmplat!! Abia am reușit în ultimii ani să nu mai fiu invadată de viață. Am câștigat un pic de liniște. Dacă mă uit, mă va invada. Daaar… dar… tare mă tentează ceea ce a făcut Osikakmul mai ales acum când văd că e posibil. Ar fi frumos să pot fi un om idiot cu banalitatea vieții, fără să știu ce se întâmplă și să mor și să renasc la infinit până ce această planetă va fi ștearsă din Existență. Chiar ar fi frumos… Cu infinitatea de variabile ce se nasc la fiecare nouă alegere, m-aș putea ține ocupată miliarde de reîncarnări. O dată criminal, o dată rege, o dată nebun, o dată banal, dragoste într-o viață, ură în alta, neputință câteva existențe, rahat, aș trece prin toată paleta de vieți. Dacă aș putea să țin minte că fiecare viață e degeaba pentru că odată ce am murit o iau de la capăt, pur și simplu aș fi ca în parcul de distracții unde fac ce vreau dezinteresată de orice pentru că nu mi se poate întâmpla nimic. Nu pierd, nu câștig… Ar fi frumos!

(…)

– Dragul meu, eu mi-am petrecut mileniile fiind un zeu pentru un popor, apoi am trecut prin toate formele de existență umană, am fost soț, primar, polițist, cercetător, criminal, amant, circar tot ce s-a putut trăi și face. Am rupt inimi și am dat informații. Am schimbat fețe ale comunităților și am dat alinare supușilor mei. Acum mă bucur de libertatea de a experimenta ce are omenirea mai urât de oferi, fără să încalc vreun liber arbitru și fără să fiu alergat de forțele de ordine. Am gustat toate mâncărurile lumii și am vărsat în mine râuri de băuturi. Mi-am desfătat toate simțurile și mi-am mulțumit toate părțile ființei mele. Am fost ocupat atâția mii de ani, dar nu am rămas în urmă și nici nu m-a părăsit puterea pentru că am dansat pe lama cuțitului fix acolo, la limita tăișului. Ce altceva poți trăi din viață decât viața?!?