„Lupul mârâia și nicio parte a blândeții omenești nu se mai vedea în bărbatul care respira rapid și zgomotos lângă ea. Încercase să se ridice, dar o țintuise de pământ din nou, apoi, ca și când ea ar fi fost o marionetă, îi ridicase brațele și i le ținuse deasupra capului cu o singură mână, cu cealaltă urmărindu-i conturul buzelor ca într-o rugăminte de a le smulge acordul ei pentru un sacrificiu, și vorbise omenește:
– Dacă ți-s drag, arată-mi! Fă-te femeia mea! Dă-mi ce trebuie să fie al meu, acum, și eu o să te apăr de toți, și după ce-oi termina datoria la armată, te-oi lua cu cununie și-om merge acasă la mine, să fim mereu împreună.
Își strecurase mâinile sub ale ei. Mai spusese ceva, poate vorbe fără șir, dar pentru Dafina fusese de-ajuns că voia să o ia de nevastă. Credea că avea să se piardă într-o lume caldă, așa ca o lume cu aer de miere, dar simțise o durere ascuțită în pântec. Ca un cuțit sau ca un paloș care o rupea și o sufoca, deodată cu o presiune care îi deschisese ochii și gura în căutarea aerului sau a unei căi de fugă. Dar era prea târziu. Caii ăia sălbatici o luară cu ei, aruncând-o de pe o spinare pe alta, și se pierdu ca în povestea cu Făt-Frumos care fugea de Ghionoaie.
Grigore nu mai zicea decât:
– Stai cuminte, dacă stai cuminte, n-o să te doară, îi doar la început așa, stai!
Își amintea și cum, cu Grigore peste ea, vedea printre crengile de liliac cerul plin de stele, care coborau către ea și apoi se ridicau din nou. Le vedea mișcându-se într-un dans de du-te-vino și auzea o muzică păgână, ritmată și sălbatică, așa ca un mârâit amenințător, dar atrăgător în același timp. Aerul îi părea puțin și prea dens. Și o durea ceva, nu știa exact ce, era o durere adâncă, o frică, dar și o simțire brutală care îi plăcea. Nu mai era singură. Era a cuiva. Era a lui Grigore și avea să aibă o familie a ei. Îi plăcea Grigore și ea era de-acum, vrând, nevrând, femeia lui. Abia după ce se gândise la toate astea i se dăruise lui Grigore și cu sufletul, pentru că trupul fusese deja cucerit.
După ce-și trase nasul puțin lăcrimând în fața amintirii, femeia își continuă discuția cu iubitul absent. „Cât de nestemnică aș fi fost, mă Grigore, nu crez că mai veneai tu să mă iei de mireasă când ar fi aflat mă-ta că sunt din flori și orfană, fără zestre. Da, mă Gheorghe, prost ești, mă, că nu vezi fata, că-i frumoasă, mă, ca tine, ba mai frumoasă, că e fată și are ochii tăi și părul tău, Grigore, sau poate o fi puțin și de la tată-meu ăla nobil părul, că prea e negru și strălucitor, Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească”, se gândea Dafina în timp ce stătea cu bărbia sprijinită de mâinile împreunate peste uluca de lângă încheietura porții când o aștepta pe Lina. Habar nu avea dacă taică-su trăia sau nu; pentru ea, care nu îl văzuse niciodată, era mort și îngropat.”
***
„Când clopotele or bate de sărbătoare în moarte, atunci să înceapă afurisenia aceasta de e cu dreptate în fața Domnului. Iar dacă e dragoste curată între cei care se cunună azi, tot blestemul și toată obida mea să nu se adeverească. Dar dacă dragoste curată nu e, atunci să se împlinească în fața tuturor începătorilor și puterilor cerului, a sfinților și arhanghelilor, și să lase Dumnezeu să umble dreptatea mea pe Pământ.
– Ce vrei cu asta, de ce să mai citesc o hârtie veche de o sută de ani?, se oțărî nervos.
– Citește, citește, că o să-ți explic eu tot!, insistă femeia.
„În anul 1822, la Rocșoveni, eu, Caterina, fiica boierului Cristache Stanomir și a doamnei Elena, ce m-am născut în leat 1798 și m-a botezat boier caimacam Constantin Cantacuzino, care m-am logodit în leat 1819 cu boier Dimitrie Caloteanu, cu socoteala părinților, vederea la față, urmarea de vorbă și foaia de zestre, și care m-am văzut părăsită fără temei în anul 1821, tocmai de sărbătoarea nașterii Domnului nostru Iisus Hristos, și care azi văd nunta logodnicului meu iubit Dimitrie Mitru Caloteanu cu verișoara mea de sânge Draga Stanomir Vultureanu, mă leg cu supunere la osânda veșnică a mea pentru pedeapsa vinovaților. Fapta mea, păcat de moarte, din care doar Domnul nostru Iisus mă poate ierta dincolo de lumea aceasta iar duhovnicul ori soborul de preoți nu, să fie preț pentru soartă ca să îmbrățișeze blestemul meu, în adevăr și dreptate, și Mitru și Draga din neamul Calotenilor și al Stanomirilor, care m-au obidit și înrăit cu păcatele lor, lăsându-mă în suferința amară a inimii și rușinată fără vreo vină în timp ce se bucurau unul de altul în nunta ce trebuia să fie a mea, și neamul lor de acum încolo să fie pedepsiți, să îi lovească tot necazul și focul, să nu aibă parte de dragoste și de neam și așa să rămână, din veac în veac, până când moartea s-o îndura să lase să viețuiască din fărădelege, dar iubită peste poate, pe Caterina Caloteanu, din Caloteanu și Stanomir, așa cum s-ar fi cuvenit azi. Doar așa să se poată desface blestemul acesta și altfel nu. Amin! Doamne, iartă pe roaba ta Caterina pentru păcatele de moarte pe care le săvârșește înaintea ta, să blesteme și să îșiia viața!
Caterina Stanomir”
Deși trecuseră peste o sută de ani, scrisoarea îl mișcă pe Iovan. Îi păru rău de fata aceea și spera că ceva o împiedicase să își facă rău, dar nu înțelegea de ce insistase bunică-sa cu hârtia asta, care era mult mai bătrână decât ea.
– Uită-te la tabloul ăsta, îi zise coana Casandra, arătându-i portretul Dragăi cu Mitru. Știi cine e acolo?
– Da, răspunse Iovan, străbunicii mei, așa ai spus.
– Da, sunt Draga și Mitru din hrisovul ăsta. Acum înțelegi ceva?
Iovan se uită din nou în foaia ce stătea să se facă praf.
– Adică fata asta, Caterina, a fost logodnica străbunicului și el a lăsat-o și ea l-a blestemat. Hai, buna mea, crezu el că înțelege, doar nu crezi că eu am făcut așa o nenorocire ca aia pe care ți-am mărturisit-o din cauza unei foi de hârtie cu un blestem scris. Of, Doamne, cât v-am rănit, și pe tine, și pe ea! Și pe urmă, încercă el să glumească, a fost dragoste curată, nu-i așa? Nu avea ce să împlinească blestemul dacă era dragoste curată. Se vede din tablou că s-au iubit.
Casandra îi făcu semn să tacă.
– Din câte știu de la tata, căsnicia lor a fost o nenorocire. Tu nu ai cum să știi, dar eu sunt ultimul copil.”
***
„1910. Comuna Rocșoveni. Județul Mehedinți
Urletul prelung se risipi în întuneric ridicând ecouri de lătrat în curțile vecine. Luna, mare și rotundă, se oglindea indiferentă în mocirla fără undă. Copacii își opriră frunzele din mișcare, aerul se făcu gros și timpul încetă să existe, imposibil de măsurat. Lumea ar fi pierit fără să fi fost vreodată dacă nu ar fi țâșnit din nou, din vintrele femeii, un urlet muncit, disperat, rugător și mistic.
– Taci, mamă, taci, că ăsta e rostul femeii pe lume… – o căină Sița, bătrâna care o crescuse ca o mamă de la câțiva ani.
Ridicată probabil chiar din umbrele nopții, căsuța era pipernicită și strâmbă, din pământ frământat cu paie, așezat apoi la soare în formă de cărămizi. Lumânarea proastă, a cărei flacără se stingea des, abia lăsa să se vadă patul din lemn negeluit, care putea fi foarte bine și un sicriu, iar în el, trupul contorsionat de durerile facerii al tinerei care de două zile nu reușea să nască.
Oboseala și suferința îi transformaseră expresia durerii în zgomotul animalic lipsit de rușine care se auzea din ce în ce mai înspăimântător. Între țipete, respirația Dafinei era scurtă și nefolositoare. Așternuturile asudate și frământate greu se vedeau ca niște cârpe de doliu.
Lângă pat, pe un scaun grosolan, se scurgea bătrâna cu capul pe o masă de căpătat de la măcelarul Efendi, care se aciuase în comună cu 70 de ani în urmă. Era mort măcelarul de mult, dar masa rămăsese să-i folosească Siței în toate zilele.
Bătrâna se trezi speriată că nu mai auzise niciun țipăt, niciun geamăt, nicio respirație. Se ridică cu greutate și se aplecă deasupra chipului chinuit de suferință.
În același moment, ușa magherniței se deschise pocnind sec și moașa se strecură cu greu prin deschizătură. Împinse cu spatele-i puternic ușa și scoase dintr-o basma neagră, pe care o ascunsese la piept, „fiarele”.
– Zăbovii ca să le dau prin foc și să le închin, fă!, se răsti ea preventiv. Adă apă îndoită și pune-i prafu’ ăsta su’ limbă să-i vie sângele-n mișcare.
Bătrâna rămase tăcută și nemișcată aplecată asupra femeii, ascultând. Moașa o împinse pe scaun și scoase un ciob, apoi pipăi cu grijă burta umflată a Dafinei, o apăsă cu mâna sub sânul stâng, apoi se rățoi vorbind singură:
– N-are ăștia lumânări nici cât să vază dacă se prăpădiră ori ba! Nu văz, fă, în întunecimea asta dacă e moartă sau leșinată, îi zise Siței, dar pruncu-i încă viu și se zbate. Ce facem? Pun fiarele să trag, sau o tai?
Dafina oftă adânc și icni tare, rămânând în nesimțire.
– Pui fiarele, că suflă încă!, se hotărî moașa și se apucă de treabă cu forcepsul.
Sița își frângea mâinile. „Atâta mândrețe de fată, și să se aleagă praful de ea… Sărăcuța, că la atâta zbatere și durere o iertat-o și Dumnezeu, și Măiculița Domnului, oricât ar fi păcătuit.”
Un nou urlet cumplit, ridicat ca din adâncuri, le atenționă pe femei că gravida își intră în simțuri.
– Acu’, acu’ e gata, zise cu blândețe moașa.
O ceață albicioasă începea să se strecoare prin zăbrelele ferestrei.
Moașa strecură și degetele pe lângă clește și după un timp reuși să împingă torsul copilului și să îl tragă de cap spre ieșire. Lăsă jos cleștele și cu brațele voinice apăsă pe pântecul revărsat. O dată, de două ori, încă o dată. Femeia urlă din nou, cu toată puterea care îi rămăsese. Ieșiră copilul și o băltoacă de sânge negru, amestecat cu tot ce scursese corpul în icnitură.
În dimineața lăptoasă care devenise strălucitoare, înghețată de frig, Dafina zăcea sfârșită, mâncată de febră, pe patul ud iar la picioarele ei copilul mut și nemișcat era întors și zgâlțâit de moașă.
Sița își ținea colțul basmalei la gură și suspina încet. Îi plăcea să plângă. Era importantă când plângea, iar acum era un moment potrivit pentru bocit. Dafina zăcea nemișcată, așa cum stătuse și mamă-sa când o născuse. Dar după ce își revenise când o născuse pe ea, mamă-sa, Elena Grădinarului de la moșia Caloteanu, fugise la capitală și nu mai revenise niciodată până la moartea care o găsise în chițimia din podul teatrului în care lucra.
Nu era timp de amintiri, dar nu se putea împiedica să se umple de spaimă la gândul că atunci când o fi fost gravidă cu Dafina, Elena ar fi trăit într-un loc ca Bucureștiul, unde la 1893, tocmai când se născuse Dafina, se ridicaseră diavoli din pământ și zburaseră alții prin văzduh, așa le spusese preotul, și ispitiseră pe oameni să se adune și să ceară să aibă loc în Divan cu toții, neam bun sau rău. Se numise Partida Social Democrată a muncitorilor, dar preotul le spusese adevărul. Erau draci care urmau pe unul, Diamant, și care spurcaseră deja vechile tradiții.”
Romanul „Caterina” poate fi achiziționat de aici.
