Fragment din „Cartea bunătății. Povești din Dobrogea” de Cristina Andone

Enisala

„Cetatea s-a schimbat de când între noi e atât de mult pământ. Aici, între ziduri, nu se mai aude forfota de demult. Nici pregătiri de apărare, când se vedeau corăbii străine pe mare. Nici dansuri, râsete ori strigăte. E liniște afară. Liniștea se va întoarce și în sufletul meu, îmi spun în fiecare dimineață când privesc spre ei, la răsărit. Dar ei… ei nu se mai pot întoarce. Niciodată.

Niciodată nu e cuvânt de bunătate. Nici de poveste. Nu e cuvânt de curaj. Așa m-au învățat aici, la noi, în cetate. Acum oamenii le spun acestor ziduri Așezarea Nouă. Yeni-sale. Am învățat și cuvintele acestea și tot felul de vorbe noi care înainte îmi sunau aspru sau uguit. Apoi cuvintele noi au devenit vechi și a trebuit să mă deprind cu altele și altele. Dar haideți să vă spun povestea, ca și cum nu ar fi fost a mea. O poveste care să facă odată din niciodată.

Genoveva

Odată a fost aici o fată, Genoveva. Bunicul ei era conducătorul cetății. De aceea, fetei i se mai spunea Genoveva di Bambola. Crescuse printre cărți vechi, sticle cu miros înțepător, cutii cu prafuri și pomezi. Prinse în grinzile din tavan, se înșirau mănunchiuri de plante vindecătoare, puse la uscat. Miroseau acestea a câmp sau a pădure, a dulceață sau a amăreală. Și făceau niște umbre pe podea, niște umbre cu care fetei îi plăcea mult să se joace: semănau a pești țepoși, a stele păroase sau pur și simplu a meduze mofturoase. Mai erau lichenii, așezați pe rafturile de sus. Și scoicile cu sidef vindecător. Desigur, pietrele. Cele rotunde, folosite pentru a pisa tot felul de substanțe în mojar. Cele bolovănoase, de adăugat în pomezi.

Tatăl Genovevei era vindecător. De făpturi. Dar și de apă. Știa să liniștească fiebințeala frunții unui marinar abia întors de departe. Ștergea paloarea de pe chipul unui orfan în mai puțin de o lună. Aducea ploaia cea bună, după o secetă neîndurătoare. Potolea furtuna pe mare, când valurile cele vineții răscoleau peștii din adâncuri și rupeau stâncile de pe mal. I se spunea Străinul vindecător: Pharmakon. Doar cei născuți în cetate aveau dreptul la un nume. Cei ca Genoveva. Ca mama ei, Salia. Despre mama ei nu se vorbea în cetate decât șoptit: principesa… cum a putut… cu un străin… ei, farmece… sărmana… și ce tânără s-a stins. Tatăl Genovevei i-a spus simplu fetiței: nu am putut s-o salvez.

Când se vedeau focuri pe mare și soldații începeau să tropăie pe ziduri, Genoveva știa că trebuie să-și ia rămas-bun de la tatăl ei și să se ducă la adăpost, în coridoarele reci din străfundurile cetății, împreună cu femeile și cu copiii. Străinii nu aveau voie în cetate, în vreme de primejdie. Nu erau de încredere. Se duceau în vale, unde își înălțau niște adăposturi pentru câteva zile sau săptămâni sau luni. Când primejdia trecea, Cetatea își deschidea porțile. Străinii se întorceau. Nu toți, firește. Unii alegeau să rămână în vale, în așezarea nouă. Atunci tatăl Genovevei avea mult de lucru: răniți, bolnavi, dar mai ales oameni înfricoșați. Iar spaima, se știe, se vindecă mai greu. Străinul Vindecător nu dormea nopți de-a rândul. Apoi moartea își ridica vălul și pleca din cetate. Cei vindecați își sărbătoreau întoarcerea pe tărâmul celor vii. În Cetate se țineau trei zile de sărbătoare, cu întreceri, dansuri și cântece. Abia atunci Străinul Vindecător putea să se odihnească. Dormea pe cântec de țimbale. Dormea când afară se auzeau urale și chiote și veselie. Dormea liniștit. Viața reîncepuse.

Multă vreme, Genoveva crezuse că știa cine era. Își punea și ea întrebări, firește: cum fusese mama ei? De unde venise tatăl? Care era numele lui adevărat? Cum s-au întâlnit părinții ei – o fată de conducător al cetății și un străin vindecător? Ce va face ea când va fi mare: va conduce cetatea, ca singur urmaș al bunicului ei? Și, chiar, cum era marea, apa aceea fără sfârșit care pe atunci se vedea în zare, când te uitai în jos, de pe ziduri?

Marea… Genoveva nu avea voie să coboare la scaldă, ca toți ceilalți copii. Privea de la fereastră departe, spre cer, spre valuri. Câteodată, când era foarte senin, fetei i se părea că vede în larg o insulă micuță, ca o mână binevoitoare care îi face semn de bună regăsire sau, poate, de rămas-bun.

— E Insula Eukon sau Eukonos, îi spunea tatăl ei. Movila Bună. Nu poate fi văzută de aici, de la noi, cu ochiul liber.

Dar Genoveva privea mai departe. Jos, în vale, pământul se deschidea ca o cupă să primească apa albastră. Golful Iancina.

— Nu, nu așa… o învăța iar tatăl ei. Tu trebuie să știi mai multe decât ceilalți. Numele adevărat al golfului nostru e Helmira. Așa i s-a spus mai întâi, în vechime: Helmira sau Halmyris.

Numele lui adevărat nu i-l spusese niciodată.

— E de-ajuns tata.

Și avea dreptate. Pentru un timp, a fost de-ajuns. Tata.

Dacă o întrebai pe Genoveva, pe lângă tată, mai avea o mamă. A ei și a tuturor copiilor din cetate. Mama Popina. Bucătăreasa. Străină și ea, dar care nu părăsea niciodată cetatea. Nici în vreme de război. De fapt, mai ales în vreme de război. Nici ei nu i se știa numele adevărat. I se spunea așa de la popina unde gătea și servea mâncare din zi și până-n noapte. Bucate simple, pentru că nici marinarii, nici soldații nu aveau răbdare cu feluri cărora nu le știau numi gustul. Mama Popina frământa, cocea, mărunțea, fierbea fără să pară vreodată ostenită, de puteai ști orele după cât de îmbietor mirosea afară din popină, în toată cetatea. Gătea. Și povestea. Cui? Vreunui copil care aștepta să iasă turtele de mei din cuptor, vreunui rănit care stătea întins la umbră sau vreunui motan, dintre cei care aveau în pază grânele din cetate, să nu le împuțineze rozătoarele. Când nu-l ajuta pe tatăl ei cu leacurile, Genoveva stătea pe lângă Mama Popina, să-i dea o mână de ajutor cu bucatele. Și asculta, cuminte, toate poveștile pe care Mama le spunea, un pic diferit de fiecare dată. Mai trebuie să știți că de când venise în Cetate Mama Popina nu se schimbase deloc: nici măcar un rid, niciun fir de păr alb sau vreo urmă de înțepeneală a șalelor. Oamenii spuneau că și Străinul Vindecător era tot așa, neatins de apa timpului. Genoveva ridica din umeri și trecea mai departe, să mănânce o turtă cu alge sau să asculte o poveste.

Popina

În ziua aceea, Genoveva nu se aștepta să afle prea multe de la Mama Popina. Poate o poveste cu un măgăruș, dintre cei care urcau tropăind mărunt către cetate. Poate o istorie cu delfini, alge, furtuni și marinari salvați de la înec. Niciodată Popina nu scotea vreun cuvânt despre părinții Genovevei. Când fetița întreba, răspunsul venea mereu la fel: „Mhm, adu-mi, te rog, o găleată cu apă“. Sau „Unde oi fi pus mojarul, mă ajuți să-l aflu?“.

— Am adus niște ciuperci, le-am găsit în grotă, spuse Genoveva când intră în bucătărie.

Și lăsă ciupercile pe un banc de piatră, lângă vasul cu apă.

— Grotă? Care grotă? Unde-ai fost, tatăl tău știe?

Mereu, când se agită, Mama Popina vorbește ca o străină, se gândi Genoveva.

— Știu că n-am voie în mare, despre grotă nu mi-a spus nimeni… Tata nu mi-a zis nimic. Am găsit-o singură acum doi ani, în deal, chiar sub Cetate. Îmi place să merg acolo, e răcoare. Și liniște. Câteodată văd libelule. După ploaie, se face din tavan un fir de apă care curge prin peșteră la vale. Pun coji de nuci pe pârâiașul acesta, sau petale, și mă gândesc că or să ajungă în mare.

— În mare! Știi tu că…

— Știu, știu. În mare, nu. Nu am voie. Dar în peșteră?

— Bine, cred că a venit vremea să afli. Și despre mare, și despre peșteră. Și despre Salia.

Cam multe de aflat, se gândi Genoveva.

— Și despre… tata?

— Numele lui este Eniz.

Genoveva se așeză lângă zid, pe o grămăjoară de paie. Mama Popina începu să frământe aluatul și să povestească.

— Mama ta s-a născut aici, în cetate. Nu am cunoscut-o decât mai târziu. Dar știu că nu a fost niciodată o principesă din cele care așteaptă pe zid să apară o rufă-n zare.

— Cum adică o rufă? se miră Genoveva și se uită la ștergarele întinse la uscat.

— O velă… o corabie. Barcă, știi tu, cu pânze. Vreau să spun că Salia nu aștepta să-i vină norocul de departe, ca fetele de vârsta ei născute-n ape călduțe. În puf, cum spuneți voi. Era cea mai bună înotătoare din ținut. Și cea mai sprintenă alergătoare. Putea să se cațere pe zidurile astea ca o pisică, atunci când se întorcea târziu acasă, iar tatăl ei poruncise închiderea porților. Știa tot felul de plante; ea l-a învățat pe tatăl tău numele și folosul tuturor buruienilor de leac. Bine, și el simțea imediat dacă într-o floare urcă o sevă bună, vindecătoare, sau dacă apa din ea e otrăvitoare. El știa multe despre apă, ea știa multe despre pământ… dar să nu ne grăbim cu povestea.

În fiecare an, în cea mai lungă zi, tinerii din ținut se luau la întrecere aici, lângă cetate. Cea mai așteptată era întrecerea la înot, în mare. În ultimii trei ani, vară de vară, Salia câștiga. Se cam plictisese de proba asta, așa că a anunțat că acela care va reuși să o întreacă vara aceea va primi o comoară: un sac cu aur și un căluț de mare, pentru noroc.

— Un căluț de mare? Adevărat?

— Cât se poate de adevărat. Un căluț-de-mare care dădea din aripioare. Era ținut într-un bol de sticlă verde. Tocmai îl prinseseră niște pescari și i-l aduseseră cadou principesei. Cred că Salia nu prea știuse ce să facă cu el. Ei bine, de la acest căluț de mare s-a schimbat totul.

— Norocul? A adus noroc? a întrebat Genoveva.

— Nu știu dacă a adus noroc. Dar a schimbat, cum spuneam, foarte multe. Fără el, noi două nu am fi fost aici. Ei, și când crainicii cetății au sunat din trâmbițe și au anunțat peste tot întrecerea și mai ales premiul, s-au strâns foarte mulți tineri. Fete și băieți. În ziua concursului, țărmul fremăta de chiote. Golful Halmyris se vedea ca și cum se înnegrise tot nisipul cu niște furnici țopăitoare și… țipătoare.

— Dar de unde se vedea așa? De pe zidurile cetății?

— Din mare. Ei, și atunci, cu puțin înainte să sufle crainicul începerea concursului, a venit un înotător pe care nu-l știa nimeni. Nici el nu părea să recunoască pe cineva. Avea părul lung, împletit cu alge. Nu-l văzuse nimeni venind de pe mal. Eu îi priveam pe toți de pe stânca mea. Și știam cine o să câștige.

— Îi vedeai așa de bine de sus, de pe deal?

— Îi vedeam foarte bine de jos, din mare.

— Aha… zise Genoveva.

— Când a sunat trâmbița, toți înotătorii s-au aruncat în apă. Toți, în afară de unul. Care părea că se ceartă. Am zâmbit: doar el putea face asta. Mi-am pus urechea jos, pe stâncă, și așa am auzit:…”

Continuarea în „Cartea Bunătății. Povești din Dobrogea”, apărută la editura Univers în 2022.