Fata in fata cu propria umbra

„Ceea ce nu este recunoscut nu  poate fi vindecat.”
Sf. Grigore de Nazianz

O fata distorsionata. Gura deschisa intr-un oval al disperarii. Palmele strans lipite de urechi. Strigatul asurzitor care razbate din tabloul iconic al lui Edvard Munch reflecta socul, teama si disperarea cu care se poate confrunta omul. 

Pentru mine, acest strigat este al celui care ajunge sa (intre)vada ceea ce nu vrea sa stie despre sine si ceea ce nici altii nu trebuie sa stie. Este strigatul celui care ajunge sa stea fata in fata cu propria “umbra.”

Ca sa intelegem ce este umbra, in A Little Book on the Human Shadow, Robert Bly ne propune un exercitiu simplu de imaginatie. Ce este un copil care alearga altceva decat un glob de energie? In ziua in care parintii nostri ne intreaba, “Nu poti sa stai linistit?” intelegem ca exista o parte din noi care nu este pe placul parintilor si, pentru a nu le pierde dragostea, punem acea energie intr-un sac invizibil. Cand ajungem la scoala profesorii ne spun, “Copiii buni nu se enerveaza din asa ceva,” iar noi, dorind sa fim copii buni, luam furia pe care o simtim si o ascundem si pe ea in sac.

Cu timpul fiecare dintre noi avem un sac din ce in ce mai lung si din ce in ce mai greu pe care il taram dupa noi, iar continutul lui nu poate fi ignorat, subliniaza Bly.

Umbra este deci, asa cum o defineste Carl Jung in Aion, un arhetip – partea intunecata, ascunsa a personalitatii noastre care include toate acele tendinte, ganduri, comportamente pe care le reprimam inconstient incepand din copilarie pentru a ne conforma normelor si asteptarilor impuse de societatea in care traim. Cunoasterea de sine, arata Jung, nu poate incepe decat de la constientizarea umbrei – o problema morala careia ii opunem rezistenta de cele mai multe ori.  

Dupa parerea psihologilor americani Lisa Marchiano, Deborah C. Stewart si Joseph R. Lee (The Jungian Life Podcast), umbra isi face simtita prezenta in a doua jumatate a vietii, cand personalitatea noastra e suficient de puternica pentru a ne permite confruntarea anevoioasa cu ea. Suntem la varsta cand (credem ca) stim cine suntem, ce vrem, ce ne place, ce rol avem in societate, ce e bine si ce e rau. Si ne trezim intr-o zi ca nimic nu mai are sens, ca tot ce am “construit” este insuficient sau nu are sens, ca altcineva este de vina pentru nefericirea noastra. Aceasta criza, pe care de obicei o consideram o faza trecatoare sau careia ii punem eticheta “asa e viata,” cautand  metode de refulare pentru a uita de ea, nu trece doar pentru ca o ascundem sub covor, sustin psihologii. Ea se adanceste, clocoteste in adancurile noastre precum lava unui vulcan pentru ca, inevitabil, sa rabufneasca la suprafata, de cele mai multe ori intr-o forma si intr-un moment la care ne asteptam mai putin.  

Literatura de specialitate indica faptul ca, in afara situatiilor de criza, ne intalnim cu umbra noastra aproape in fiecare zi.

V-ati intrebat vreodata de ce urati pe cineva din tot sufletul? De ce cineva reuseste sa va umileasca? De ce va scapa gura si spuneti ceva ce regretati imediat? De ce radeti la glume licentioase? De ce simtiti un dispret profund fata de o persoana pe care ati intalnit-o intamplator pe strada? De ce aveti acelasi vis care va urmareste chinuitor?  

Daca suntem atenti, raspunsurile la aceste intrebari pot fi indicii pretioase ale propriei umbre, mai precis ale proiectiei ei asupra celorlalti.  

Imi amintesc cazul unei cliente care atat de mult detesta pe cineva incat numai gandul la el o scotea pur si simplu din sarite. La intrebarea mea, “Ce urasti cel mai mult la el?”clienta a ales un aspect pe care il considera inacceptabil. “Cand ai facut tu ceva inacceptabil?” am intrebat-o. Dupa un moment de ezitare, clienta, a carei fata trada indignarea, a raspuns sec ca nu a facut niciodata nimic inacceptabil si a inchis subiectul. La urmatoarea sedinta mi-a marturisit ca, desi intrebarea mea i s-a parut absolut ridicola, s-a decis sa mediteze la ea. Introspectia a condus-o la o alegere din tinerete de care nu era mandra, dar pentru care, credea ea, avea circumstante atenuante solide. Analizandu-le atent, a realizat ca isi faurise din scuze o fortareata in mijlocul careia se simtea in siguranta, dar cand zidurile de minciuna s-au surpat, strigatul ei a fost la fel de asurzitor ca al personajului lui Munch – da, facuse ceva inacceptabil; da, se mintise pe sine; da, judecase pe altcineva pentru a nu se judeca pe ea insasi.  

La fel ca si Jung, James Hillman (Meeting the Shadow, ed. Zweig and Abrams) sustine ca vindecarea umbrei este o problema morala, implicand recunoasterea aspectelor pe care le-am reprimat, a modurilor in care ne justificam si ne mintim pe noi insine, constientizarea scopurilor pe care le avem si a victimelor pe care le-am facut in numele acestor scopuri. De asemenea, vindecarea umbrei este o problema de dragoste intrucat ajungem sa vedem daca dragostea poate cuprinde partile noastre stricate, distruse, perverse si dezgustatoare, toate aspectele noastre indezirabile si tainuite. Hillman sustine ca in decursul acestui proces apare un moment de revelatie si acceptare bucuroasa a faptului ca intelegandu-te pe tine, ii intelegi, de fapt, si pe ceilalti. 

Paradoxul ca solutie a integrarii umbrei este ceea ce ne propune Robert A. Johnson in Owning Your Own Shadow. Facand aluzie la celebra intrebare, “Din Nazaret poate fi ceva bun?” Johnson ne provoaca sa reflectam daca exista ceva bun in umbra noastra, in acea parte de sine pe care o neglijam. In mod surprinzator, raspunsul este unul afirmativ. Experienta umana este plina de paradoxuri: ziua are sens numai impreuna cu noaptea, masculinul cu femininul, nordul cu sudul, veselia cu sobrietatea etc. Pana si functionarea buna a unei prize electrice se face doar prin accesul simultan la incarcare electrica negativa si pozitiva. Realitatea nu poate fi perceputa intr-un singur aspect al vietii, ci in totalitatea experientei noastre. Suferinta umana apare cand suntem striviti intre opozitii, cand imbratisam un aspect si il dispretuim, il negam pe celalalt. Aceasta contradictie, spune Johnson, este dureroasa pentru ca este lipsita de sens, iar omul poate indura orice suferinta daca are sens. Daca acceptam si induram lupta dintre dihotomii, imbratisam paradoxul – metoda creativa de a trai, un semn al maturitatii si al puterii spirituale.

Este evident, sper eu, ca lucrul cu umbra presupune trei calitati fundamentale: curaj, rabdare si perseverenta.

Ele ne vor ajuta sa dobandim vindecare sufleteasca, libertate spirituala si armonie cu noi insine si cu ceilalti.