Când ați citit ultima oară un roman parodie? Când ați râs cu toată inima de personaje ce par, din păcate, atât de reale, în ciuda exagerărilor și a comportamentelor lor bizare? Când ați exclamat ultima dată „curat-murdar” citind o carte plină de adevăruri dure, spuse cu un zâmbet amar în colțul gurii? Ei, bine, un astfel de roman este si „Diva de mahala” de Cristina Lincu publicat recent la editura Bookforge.
– Ai lansat recent romanul-parodie „Diva de Mahala”, un stil total diferit față de celelalte scrieri ale tale. Cum ți-a venit ideea, de unde ți-ai luat inspirația pentru el și care e povestea scrierii lui?
– De când mă știu, am iubit umorul. Sunt 100% adepta umorului pe care îl consider un sprijin important în viață, mai ales în vremuri complicate, atât pe plan personal, cât și pe plan social. De altfel, volumul meu de debut „Eu, o mamă (im)perfectă?” este o culegere de proză scurtă plină de umor despre viața cu trei copii mici. Practic, acum m-am întors la „prima iubire”, după ce am trecut prin romanul psihologic, prin proza scurtă „aproape” fantastică și prin scrierile de tip young adult – și aici mă refer la manuscrisul primelor două volume dintr-o trilogie pe care sper s-o public cât mai curând. Este adevărat însă că nu am mai abordat până acum parodia și poate și de aceea am copt timp îndelungat această carte.
Mă întrebi cum mi-a venit ideea. Păi, uitându-mă în jur, la ce valori pervertite apreciem astăzi, la cum omul inteligent este marginalizat și considerat „bolnav”, la cum incultura este ridicată la rang de religie, la cum ni s-a redus practic viața la rețelele de socializare, la minciunile proliferate de acestea și la validările după care tânjim în online, ceea ce ne îndepărtează constant de cine suntem și ce ne dorim în esență.
– Ai ales o naratoare cu o voce foarte colorată, neconvențională, poate chiar controversată. Cum te-ai simțit dând glas unui astfel de personaj? Ce provocări ai avut?
– Trebuie să-ți spun că am ajuns să-mi iubesc personajul, perfect în ignoranța, aroganța, snobismul și „miserupismul” său. Getuța Papanaș, devenită Jorgette Beignet (cu doi de t), este un produs autentic al lipsei de educație și de decență care însă pretinde ca are lumea la picioare. Ea nu a citit niciodată vreo carte, dar acum are pretenția că-și scrie memoriile, pentru că ea deja știe tot și simte nevoia să împărtășească acest „tot” cu restul „muritorilor de rând”. Și știi ce este curios? Că ea chiar își găsește tribul, adepții, admiratorii. Nu curios, mai degrabă, trist. Ah, ce cunoscut sună, nu-i așa?
În ceea ce privește provocările, acestea au ținut de coerența personajului și de grija de a nu ieși din limitările sale pentru că, spre deosebire de celelalte personaje ale mele, domnișoara Papanaș nu evoluează. Ea bate pasul pe loc, băltind în propria-i autosuficiență. Și asta sună cunoscut, nu?
– Protagonista celui mai recent roman al tău se dă de gol că locuiește în cartierul„Pantelaymon”.Tu ai copilărit în zonă. Au fost momente sau personaje din viața de cartier care te-au inspirat?
– Pantelimonul este un cartier foarte mare și, chiar dacă se află la marginea orașului, nu este neapărat o mahala, așa cum l-am conturat eu în carte. L-am ales însă din alte motive. Hai să-ți spun un secret. Am încercat în cărțile mele să onorez oameni pe care i-am cunoscut și apreciat de-a lungul timpului, strecurând aluzii sau chiar povestind anumite momente din viața lor, desigur, dramatizate, romanțate. În acest caz, o cunoștință de-a părinților mei, de mult mutată la cele veșnice, și care locuia în Pantelimon, spunea mereu „Pantelaymon” și asta mi s-a părut dintotdeauna plin de umor, ironie și autoironie, astfel că s-a încadrat perfect în puzzle-ul romanului „Diva de mahala”.
– „Scrisă într-un stil alert, delicios, cu dialoguri incisive și un limbaj specific periferiei – ce poate fi savurat în toată splendoarea sa găunoasă – și care îi aparține de drept personajului – narator Getuța Papanaș, pardon, Jorgette Beignet (cu doi de t), Diva de Mahala își propune să stârnească nu numai râsul, ci și reflecția„, este menționat în comunicatul de presă ce anunța lansarea romanului. Reflecție legată de ce? Ce mesaj ai vrut să transmiți prin Getuța, poate cel mai colorat personaj al literaturii contemporane românești?
– Mai ții minte când, pe vremuri, aveam la gazeta de perete a școlii exemple de tip „Așa nu”? Ei bine, exact un astfel de exemplu este și Getuța mea. De asemenea, comportamentul ei complet deplasat din toate punctele de vedere (și intenționat creionat în tușe groase) ne aduce aminte și de personajele lui Caragiale. Getuța este, practic, anti-eroul ale cărui rezonanțe le regăsim inclusiv în noi, dar și în cei din jurul nostru, trebuie să recunoaștem. Așadar, cum spuneam mai sus, mesajul este simplu: așa nu!
– „Diva de Mahala poate fi văzută ca o frescă contemporană în cheie parodică a României post-decembriste caracterizată de feminism de fațadă„, mai spune comunicatul. Care sunt în opinia ta diferențele dintre feminismul de fațadă și cel autentic?
– Feminismul de fațadă este un discurs fals care folosește limbajul emancipării doar pentru imagine sau pentru a servi diferite interese inclusiv nelegitime, adesea promovat pentru obținerea unui capital de imagine, a unui avantaj sau a unui profit. El mimează solidaritatea, dar nu se implică real în cauzele femeilor, ignoră inegalitățile și susține doar superficial și de formă idei precum cea de „empowerment”. În schimb, feminismul autentic e profund, uneori incomod, dar necesar: confruntă norme patriarhale, susține diversitatea vocilor feminine, militează pentru drepturi reale și pentru echitate. Cu alte cuvinte, este diferența dintre a poza în luptător și a lupta cu adevărat pentru schimbare în beneficiul tuturor femeilor, mai cu seamă al celor ce fac parte din categoriile de risc.
– Ce a învățat Cristina Lincu de la fiecare din personajele ei – chiar și de la cele care par departe de cine ești tu?
– Fiecare personaj te învață că nu există limite, că universul paralel al literaturii este cel puțin la fel de vast și de ofertant precum cel real și că fiecare dintre noi este o mare de culori, o mare de sentimente, o mare de posibilități pe care, din păcate, le păstrăm în majoritatea lor în formă latentă. Cumva, personajele mele m-au ajutat prin diversitatea lor, prin modul în care au reușit să evolueze (sau nu, precum Jorgette) să încep să-mi explorez toate aceste resurse puse la „păstrare”.
– Și invers, cum te dedublezi pentru a crea un personaj cât mai autentic cu sine și nu influențat de personalitatea ta?
– În realitate, fără să ne dăm seama, ca scriitori sau creatori de personaje, mereu împrumutăm câte ceva din noi înșine acestora, chiar dacă sunt lucruri pe care le-am vrea trecute sub tăcere (lucruri incomode, se înțelege). Astfel că pornim de la o fărâmă de adevăr din noi, de la o scânteie (dacă vrei, de la un metaforic micro Big Bang), după care personajele „își iau zborul” și își scriu singure destinul. Cel puțin, așa simt eu.
– Cum te organizezi atunci când scrii, pentru concentrare, inspirație, timp (ești mama a 3 băieți) etc.? Ai anumite tabieturi sau superstiții?
– Mă organizez foarte prost. Adică scriu, de cele mai multe ori, seara târziu. De preferat, cu muzică. Nu am niciun fel de superstiție, doar o mare durere legată de pierderea, în urmă cu trei ani, a unui manuscris de peste 500 de pagini (nu exagerez, ar fi fost bine să fie doar o exagerare și nu adevărul), manuscris foarte important pentru mine, ceea ce mi-a alterat serios programul, dar și cheful de a scrie. Dar cum orice șut undeva e un pas înainte, aici sunt, alături de Jorgette, gata să înfruntăm amândouă piața de carte din România.
– Te implici în în conceptele creative legate de lansarea cărților tale, în promovarea lor și câte și mai câte. Cum reușești să te menții creativă pe atât de multe paliere?
Cum îți hrănești creativitatea?
– Nu am stare să stau deoparte. În plus, toate aceste activități sunt o prelungire firească a cărților, așa că nu văd cum aș putea să n-o fac. Nu zic că eu știu cel mai bine (căci nu știu mereu, e clar), dar nici nu am cum să „abandonez” totul odată lansat.
Creativitatea se hrănește cu creativitate. Citind, urmărind filme, consumând artă – foarte important – și fiind prezentă în propria viață, cu atenție la întâmplări aparent banale, la socializarea cu oamenii care trec pe lângă mine, practic la tot ce mă înconjoară.
– Bănuiesc că ești curtată de mai multe idei și de diverse variante de direcție pentru romanele tale. Cum faci selecția?
– Merg pe intuiție. De nu știu câte ori evoluția finală a liniei narative a fost complet diferită de cea stabilită inițial, la prima schiță. Și, cumva, îmi place mult asta, căci confirmă că zicala „o poveste se scrie adesea singură” este cât se poate de reală.
– Ce le-ai spune femeilor care simt nevoia să scrie, dar se tem că nu vor fi luate în serios sau că vor fi judecate pentru ceea ce exprimă?
– Evident, să nu renunțe. Să nu se lase impresionate de piedici, de eșecuri, de răutățile celorlalți, de părerile nefavorabile sau de blocaje. Căci dacă acesta este visul lor, își sunt datoare să muncească pentru el. Uneori, recompensele vin foarte târziu, alteori, nu vin deloc. Dar chiar și așa, datoria față de sine este aceea de a nu renunța la propria chemare.
– Tu ai sau ai avut temeri? Legate de ce? Cum le-ai depășit?
– Absolut, ca toată lumea. Legate de importanța mesajului, de ceea ce numim, generalizând, „talent”, de impresia greșită pe care publicul ar putea să și-o formeze atunci când mă citește. Dar cum nu este matematică, ci literatură, tot ceea ce pot face eu este să ofer o operă în care cred și pe care o consider ca fiind ajunsă la cea mai bună versiune a sa, după care s-o las să-și trăiască „viața” în mâinile și-n mintea cititorilor, așa cum aceștia vor considera, până la urmă, de cuviință.
– Ce le-ar transmite Getuța, pardon, Jorgette cititoarelor Chic-Elite?
– Hai s-o lăsăm pe ea, bine?
„În sfârșit, că de când stau și aștept și așa ceva e neadmisibil pentru ca o personalitate publicată ca subtsemnata (adică eu), să aștepte la rând. Enfin, la cititoarele (cum, trebuie „cititoarelor”? mă rog, nu mă mai întrerupe, ce naiba), cititoarelor Șic-elit (Chic-Elite – nota redacției) le transmit ca, în primul rând, să-mi citească Memoriile de aici: bit.ly/divademahala și, în al treilea rând, să se simte bine cu viața lor. Să mă ia de exemplu, dar să nu mă copieze, că e foarte imposibil de greu, adică nu e cu putință ca eu, cu personalitatea mea strălucitoare, ofcors, să fiu copiată, dar așa, ca idee, să mă aivă de idolă, gen. Că eu sunt influenceră, politiciancă, vedetă la TV și multe, mult prea multe altele… Atât, ajunge, că e mult scris și am obosit. Vă pupă, Jorgette, prințeselor!”
Mulțumesc! Și în numele lui Jorgette, că ea a uitat.
