Naufragiatul il are ca personaj principal pe Chuck, singurul supravietuitor al unui accident aviatic in urma caruia ajunge sa traiasca pe o insula pustie. Cuprins de o furie neputincioasa dupa ce se raneste la o mana, Chuck loveste o minge de volei si observa ca amprenta seamana cu un chip uman pe care il retuseaza. Astfel, mingea de volei ii devine un prieten de nedespartit, Wilson, cu care vorbeste si care il ajuta sa indure drama vietii departe de civilizatie.
Revazand recent filmul, scena care mi-a atras atentia se petrece atunci cand Chuck isi construieste o pluta si reuseste sa navigheze pe ocean. In urma unei furtuni Wilson cade de pe pluta si Chuck incerca disperat sa-si recupereze prietenul. Intelege insa curand ca are de ales intre a-l recupera pe Wilson (ceea ce inseamna pierderea propriei vieti prin indepartarea de pluta) si a renunta la Wilson (ceea ce ii asigura supravietuirea).
Chuck decide sa se intoarca la pluta, strigand dupa prietenul sau si plangand pana ce acesta dispare in departare. In cele din urma, Chuck este salvat si incepe o viata noua care ii ofera perspective nebanuite si sansa la fericire.
Fiecare dintre noi avem cel putin un Wilson – o credinta limitativa despre sine de care ne-am atasat atat de mult incat viata este de neinchipuit fara ea.
Vine un timp cand unii dintre noi realizam, cu stupoare si durere, ca prietenul nostru cel mai bun nu este altceva decat o minge de volei invechita. Un obiect cu un chip pe care l-am improvizat pe fondul unei suferinte si/sau neputinte.
Un fals.
Realizam ca am trait crezand despre noi, inconstient sau foarte vag, ca suntem inferiori, prosti, neimportanti, urati, grasi, patetici, fara valoare, rai, inadecvati, lenesi sau insuficient de buni.
In cartea Overcoming Self-Esteem, psihologul Melanie Fennell numeste aceste credinte limitative “bottom lines” si atrage atentia ca nu ne-am nascut gandind rau despre noi insine, ci ca ne-am format aceste credinte in copilarie sau adolescenta datorita unor experiente precum pedepsele, critica, abuzul, neglijenta, bullying-ul, neridicarea la anumite standarde, faptul ca am fost cauza nefericirii/stresului altora, faptul ca am fost ciudatul din familie sau din scoala, etc. Aceste credinte au generat, tot in mod inconstient, strategii (“rules for living”) cu ajutorul carora am inceput sa vedem lumea si sa ne comportam in asa fel incat sa ne punem la adapost de suferinta provocata de posibila activare a credintei limitative.
Cel mai important pas spre schimbare, spune Fennell, este identificarea evenimentului sau a atmosferei care a condus la aparitia credintei, apoi constientizarea faptului ca ea a aparut intr-un context al vulnerabilitatii noastre, al lipsei de experienta si maturitate. Fennel argumenteaza ca orice credinta limitativa este o opinie, o idee, si nu un fapt. Ideile pot fi partinitoare, inexacte, gresite. Ele pot fi schimbate. Fennel ne adreseaza doua intrebari excelente care ne (re)orienteaza spre prezent si de aici spre viitor: Ati lasa un copil sa va conduca viata? Daca nu, atunci ce va propuneti sa faceti in calitate de adult responsabil si autor al propriei vieti?
Credintele sunt indisolubil legate de stima de sine. Printr-o stima de sine sanatoasa se intelege, explica Fennell, o evaluare echilibrata a noastra in care acordam atentie calitatilor, talentelor si realizarilor noastre, acceptand de asemenea faptul ca avem defecte, slabiciuni, insuccese, ca gresim, ca avem regrete.
Si ca e ok sa fim asa.
Adepta a terapiei cognitiv-comportamentale, Fennell propune diferite tehnici de identificare a credintelor limitative si de intrerupere a cercului vicios care intretine stima de sine scazuta. Strategiile cognitiv-comportamentale sunt folosite cu succes si in coaching. In cartea Cognitive Behavioural Coaching, Michael Neenan sprijina si el ideile ca exista intotdeauna cel putin o alta perspectiva de a vedea lucrurile, chiar si cele mai grele, si ca avem capacitatea de a ne controla gandurile si credintele.
Un alt autor care subliniaza importanta stimei de sine este Nathaniel Branden. Psihologul american isi incepe cartea Honoring the Self afirmand ca dintre toate judecatile pe care le facem in viata, cea mai insemnata este cea pe care o facem la adresa sinelui nostru intrucat atinge insusi centrul existentei noastre. Modul in care ne raportam la sinele nostru afecteaza si modul in care ne raportam la ceilalti.
Pentru Branden stima de sine este, in mod esential, experienta de a crede ca suntem competenti sa traim si ca meritam sa fim fericiti. Cea mai mare bariera in calea fericirii, sustine Branden, este ideea ca fericirea nu este menirea noastra.
Haideti sa ne punem intrebarea:
Meritam sa fiti fericiti?
Si daca da, ce facem cu prietenul nostru, Wilson?
