Intr-una dintre zilele din preajma alegerilor, aflandu-ma in masina impreuna cu fetita mea, ascultam stirile cand ma loveste cu una dintre intrebarile ei de supercoach: “Mami, tu ai vrea sa fii presedinte?” Aceasta intrebare pusa de vocea ei subtire de copilita, intr-un mod natural, m-a facut sa imi dau seama instant de pragul de dezvoltare pe care mi l-am impus singura toata viata. In niciun mod posibil si imaginabil nu mi-ar fi trecut prin cap pana la momentul intrebarii ei ca mi-as putea fixa o tinta atat de sus. Si totusi… de ce nu? Nu ma refer neaparat la jobul specific despre care este vorba in discutie, ci despre nivelul pe care acesta il simbolizeaza.
Am intrebat-o, la randul meu, daca ea ar vrea. A analizat pret de cateva secunde oferta si m-a intrebat: “Presedintele are biroul intr-un palat?” O motivatie care nu mi-ar fi trecut niciodata prin minte, dar perfect justificata pentru lumea fara limite a povestilor, in care inca traieste.
Asa a fost si lumea mea, si a ta, nu-i asa? Colectionam surprize Turbo cu masini Ferrari rosii, ferm convinsa ca intr-o buna zi una va fi a mea. Noaptea visam ca zbor si era o senzatie formidabila de libertate, bucurie si incredere. De la un moment dat incolo, visele cu zborul s-au rarit pana la disparitie si incet-incet, m-am lasat trasa in sabloane, limitari, comoditate etc.
Atractia status-quo-ului exista, o inteleg si chiar ma intreb uneori de ce nu stau eu linistita intr-un proiect si visez in schimb cai verzi pe pereti, tanguindu-ma in sinea mea ca nu reusesc sa ii aduc pe toti in realitate.
Si totusi, in lumea asta sunt oameni care nu au renuntat sa isi propuna sa darame muntii. Sunt modelele care ne inspira si care sunt, totusi, pana la urma, tot oameni. De ce nu am fi si noi printre ei?
