Pentru fiecare tristete am câte una. Pentru fiecare moment greu sau vreo nemultumire, iar câte una. O „melodie-pomada”, balsam pentru sufletul meu.
Mi-a placut muzica dintotdeauna. Mica fiind, îmi doream nespus sa fiu DJ. Adolescenta, apoi, ma puneam bine cu DJ-ul de la discoteci înainte de orice alta initiativa dansanta. Nu stiu nici acum de ce. M-a fascinat mereu ideea de a avea o muzica a mea, o fonoteca personala, prin care sa-mi exprim sentimentele. Cum spunea Aldous Leonard Huxley, „Dupa tacere, cea care se aproprie cel mai mult de transmiterea a ceea ce cuvintele nu pot transmite, este muzica” .
Muzica este refugiul meu. Le-am încercat pe toate celelalte, dar niciun altul nu mi-a creat o stare de confort, destindere, calmare. Muzica, da. Terapie! Fara dar si poate, cea mai placuta terapie pe am aplicat-o cu succes pâna acum.
Zilele trecute mi-a murit un prieten bun. Am ascultat toata ziua melodia „Go Rest High on That Mountain” (Vince Gill). Melodia nu l-a adus înapoi pe prietenul meu, dar m-a facut sa vad cu alti ochi urâta moarte. V-am mai spus, mie nu mi-e teama de a mea, cât mi-e teama sa fiu în viata când cei dragi mie dispar.
Muzica nu vindeca. Sunt rani care nu se vindeca niciodata, cu nimic, daca stam bine sa ne gândim. Ajuta, însa, sa depasesti momentul. Cu fiecare moment depasit, adaugi o melodie la juke-box-ul tau. Peste ani, când reasculti melodiile, iti dai seama cât de încercat a fost bietul tau suflet si, mai ales, câte nenorociri ai depasit. Un jurnal al tristetilor arhivate, straturi-straturi, în camarutele inimii.
Eu mi-am ales cu mare grija melodiile pentru fonoteca personala. Toate par compuse pentru mine, pentru momentele mele de ratacire. Ma întreb câte oare mi se vor mai compune? Câte „melodii-pomada” mai am de adaugat la colectie?
În timp ce multi ar spune „muzica e viata mea„, eu ma vad nevoita sa spun ca „viata mea e toata muzica„. Un potpuriu de melodii care au avut o singura sarcina de-a lungul anilor: aceea de a ma tine dreapta în fata atâtor curbe si întorsaturi ale vietii.