Sunt O’Hara zilelor noastre

Casniciile mele s-au dus „pe aripile vântului”. Am trait mult timp, precum Scarlett O’Hara, cu speranta ca ziua de mâine va fi „o alta zi”. Una mai buna. Si atâtea „mâine” au trecut, ca încetasem sa îl mai astept.

Primul roman de dragoste care m-a impresionat, copila fiind, a fost, fara discutie, romanul lui Margaret Mitchell. Dupa ce am vizionat si filmul, în interpretarea epocala a cuplului Vivien si Clark, am stiut ca viata mea va fi influentata de acesta. Ma regaseam în Scarlett cea capricioasa, nonconformista, rebela si mereu în contratimp.

M-am maritat destul de devreme, cu un barbat ce-ar fi putut sa-mi fie tata. Desi, psihologic vorbind, curajul meu ar fi fost interpretat mai degraba ca o nevoie acuta de prezenta a unui barbat matur în viata mea, eu prefer sa consider ca a fost doar mâna destinului.

Casnicia cu un partener mult mai în vârsta nu este neaparat diferita de orice alta casnicie. Probabil ca iei mai în serios lucrurile, cauti sa te ridici la nivelul omului deja trecut prin viata mult mai devreme, devii responsabil mai repede decât ti-ai fi imaginat.

Relatia cu o persoana matura te caleste: te pregateste pentru batalii pe care altii le-ar considera pierdute, prejudecatile fiind primele probleme cu care ai de luptat. Combati cu familiile, si a lui, si mai ales a ta, care nu vor accepta cu usurinta ideea de a „te încurca” cu una periculos de tânara sau, în cazul meu, cu unul care peste câtiva ani poate trece drept bunicul fiului, atunci când îl va însoti la scoala. Apoi prietenii, colegii, cunostintele, vecinii… toti vor avea ceva de zis. Toti vor judeca pentru tine, cea care ai înca muci la nas, ori pentru el, care si-a pierdut iremediabil capul la asa o vârsta.

As putea spune ca acum s-au mai „îndulcit” treburile, dar, pe alocuri, exista înca acest tip de prejudecati.

Casnicia mea a durat cât a durat, confruntându-ma imediat dupa desfacerea acesteia cu o alta problema: cea a adeveririi rezultatului final, a „gurilor aurite”, a prevazatorilor si, cum era de asteptat, a luarii aminte pentru viitor.

Dar eu sunt o Scarlett, nu v-am spus?

La ceva timp dupa, am pasit, la fel de curajos ca prima oara, într-o alta casnicie în care s-au inversat rolurile: eu matura, el mucosul. 12 ani diferenta. M-ar fi invidiat vedetele de azi. E în trend, mai nou, sa ai un „toy boy”. Daca te tin bateriile…

Eu, însa, am obosit. Am obosit sa fiu batrâna când eram tânara, si apoi tânara, când îmbatrânisem deja peste masura. Am obosit sa ascult, la fel de mult cum am obosit sa ma fac ascultata. Am obosit sa fiu în contratimp.

Cu toate astea, continui sa cred ca diferenta de vârsta nu joaca rolul decisiv într-o relatie. Compatibilitatea caracterelor, sintonia sufletelor, armonia cuvintelor rostite si caligrafia gândului sunt, artistic creionând, cele care tin vie flacara pasiunii si poarta dragostea pe culmile pe care putini ajung. Dragostea fireasca, asa…, ca într-un dans în care primului pas urmeaza al doilea, fara o repetitie prealabila. Un dans în care muzica e doar pretextul. Dansul iubirii adevarate.

Nu am avut noroc în casnicii. Si, repet, nu din cauza faptului ca, de fiecare data, unul din noi doi se afla de mai multa vreme pe Pamânt. Casniciilor mele au lipsit notele si tonul care fac muzica pe care sa dansam împreuna pâna la sfârsit.

Mâine e o noua zi. Nu o mai astept ca altadata, dar daca totusi va veni…