Ma ridic de pe scaun si ma frec pe mijloc, la spate. M-a luat cu frig, coridoarele Fundeniului sunt reci, de pe scari vine suierand curentul, aproape ca-l poti atinge cu degetele. Si-apoi, e decembrie, doar n-o sa bata soarele, sa stau in costum de baie, nu?!
De trei saptamani stau dincolo de usa Terapiei Intensive. Mama e de cealalta parte, cu un balon in locul inimii care s-a facut tandari in urma infarctului. De la opt dimineata stau pe scaun, la usa. Mai iese cate-o infirmiera, imi spune ca mama traieste, multumesc si imi reiau lectura. De la standul cu carti de la etajul unu am cumparat Ileana Vulpescu – Viata, viata, legata cu ata. Nici daca mi-o povestea cineva inainte, nu o nimeream asa de bine. Pe la ora patru, ma lasa sa intru sa o vad. Cinci minute. Sarut-mana, mama, si o tin de mana. In zilele bune, imi spune sa am grija de tata, sau sa impart vinul din beci cu fratele meu, sau sa caut o femeie care sa aiba grija de ea cand o sa iasa din spital, ca tata e batran si el si nu mai poate.
Primele vorbe ale doamnei doctor au fost: sa nu va faceti nicio iluzie, nu exista nicio sansa ca mama dumneavoastra sa paraseasca spitalul in viata. Daca nu moare azi, moare maine… dar nu are nicio sansa sa traiasca. De trei saptamani stau pe coridor, o vad cinci minute si-i zambesc: ai rabdare, mama, inima ta e bolnava si are nevoie de odihna… stai cuminte si te odihneste… nici eu nu mai am inima, nici disperare nu mai am, s-au topit intr-o asteptare plata, fara tinta, fara dorinte, fara nimic…
I-au cedat rinichii si au mutat-o la Nefrologie. Si acolo a mai trait doua zile. Si in ultima ei noapte pe lumea asta, am cedat eu – m-am intins alaturi, pe un pat liber si am adormit. Dupa aproape cincizeci de ore. Daca ai nevoie, striga, mama, ca sunt aici. A soptit: du-te si te odihneste, Cami, ca o sa te imbolnavesti.
Dimineata i-a adus eternitatea.
Pentru mine, Craciunul a fost cea mai iubita sarbatoare. Fiind cei mai mari dintre frati, atat eu, cat si sotul meu, Ajunul ne gasea pe toti – frati, cumnati, nepoti – in jurul bradului din sufrageria noastra, urland ceva ce credeam noi ca sunt colinde, sfasiind nerabdatori ambalajele cadourilor, tipand de bucurie, strigand la copii, inghesuindu-ne peste oala cu sarmale. Ziua de Craciun ma gasea spaland vase, obosita si fericita. Pana cand Ajunul Craciunului s-a transformat in prima noapte in care mama n-a mai venit cu noi. A ramas in cimitirul din deal, inconjurata de parintii si de bunicii ei si acoperita de flori.
Am avut o copilarie minunata. Si o adolescenta cuminte, fara drame si traume, fara sa ma consider neinteleasa, geniu pustiu si neadaptat. Olteanca apriga din fire, mama ne boscorodea strasnic din orice, dracuia ca un birjar, ne pocnea rapid sau ne lua de urechi urgent, avea o iuteala de campion olimpic, habar n-aveai de unde pica sau cand avea sa se abata asupra ta. Dar ne asculta si ne auzea intotdeauna. Si cel mai important, ne-a lasat sa luam hotarari. Am fost la petreceri, la spectacole, ii povesteam intalnirile noastre in amanunt, si eu, si fratele meu. Si cand chiuleam de la scoala ii spuneam, orice nota proasta este disecata pe toate partile, ne innebunea cu de ce si cum, cand si pentru ce… dar n-am fost pedepsiti pentru note sau pentru absente niciodata. Drept, nici noi nu am exagerat.
In ultimii ani, cand mergeam la ea, la tara, se vaita – nemernica asta de inima o sa-mi puna capac. O sa mor si, pana ajungeti voi aici, o sa fiu si ingropata.
Glumeam, asa credeam – sa faci bine sa nu mori. Mai bine sa zaci vreo saptamana, sa am timp sa ajung, sa te ingrijesc si sa ma obisnuiesc cu ideea, sa nu care cumva sa mori imediat…
Dupa infarct, medicii nu i-au mai dat nicio zi. Ea a mai trait trei saptamani si eu am pazit culoarele spitalului, am intors-o de pe o parte pe alta, i-am dat apa si am mangaiat-o pe frunte. Dar cu ideea nu m-am impacat nici acum, dupa doi ani.
Nu mai ascult colinde. Si, oricat de draga mi-ar fi Andra, cand canta Sa ai grija ce-ti doresti, ca s-ar putea sa si primesti… mai bine nu spun ce-mi vine sa fac.
Camelia Maria Cimpean
Nu stiu sa vorbesc despre mine. Sunt si eu, acolo, o forma de viata obisnuita, cu defecte si calitati si cu dorinte, unele implinite, altele risipite in praful lasat de trecerea zilelor prin viata noastra…
Ce trist! Oricât de drept am vrea sa stam în fata mortii, s-o privim „în ochi” ca pe firescul vietii, ne îngenuncheaza în momentul când ajunge la cei dragi noua. O fi lasitate, o fi egoism… nu stiu! Dar as prefera sa ma duc acolo înaintea lor…
[…] Sa ai grija ce-ti doresti… […]
In mai se vor face 2 ani de cand s-a dus de-aici bunica-mea. O bunica pentru care am nutrit sentimente ca pentru o mama. Sigur, moartea unei bunici nu se compara cu moartea unei mame. Dar in cazul meu, da. Finndca legatura mea cu ea a fost cu mult mai puternica decat cu cea pe care o am cu mama. Nu stiu exact de ce. Poate pentru intelepciunea ei sau asprimea ori aprigul spuselor ei, caci mama e copilaroasa si, desi are 66 de ani, nu si-i arata. Nici in fapta, nici in vorba. Si nici la infatisare. Bunica a inchis ochii la 88 de ani, „am trait doua infinituri, gata”, mi-a spus intr-o zi, Am stat o saptamana la capataiul ei, mi-am intins o saltea langa patul ei si a fost prima mea intalnire cu moartea. Cu instalarea ei, mai exact. Sigur, n-as fi crezut vreodata ca voi rezista unui astfel de experiment. Dar am fost acolo si nu m-a ingrozit, cum as fi crezut, ba chiar mi s-a parut o lectie despre cum se moare cu demnitate, cu drag de viata, dar nu cu disperare. E o lectie pe care nu o voi uita curand. Sigur, la 88 de ani, s-ar putea crede ca poti muri mai usor, ca „ti-ai trait traiul”. Dar nu e asa, acum stiu asta si mai bine. Bine, ca si in cazul mamei tale, si bunica a ales sa moara chiar in cele doua ore cand a trebuit sa merg la teatru, unde aveam spectacol. Cand m-am intors era deja in sicriu. Am reactionat bine, de parca tot asa o lasasem. M-am pus sa-i impodobesc copacul, dupa obiceiurile satului si, cam asta a fost.
Cred ca le e mai usor pe patul de moarte sa se duca singuri. 🙂
Îmi pare rău pentru pierderea ta. Știu ce înseamnă și știu că durerea nu dispare niciodată, se automodelează doar, atât cât să putem merge mai departe.