Matusa mea, Rica, una din surorile bunicii dinspre mama, a avut o copilarie extrem de nefericita. De-a lungul timpului am invatat enorm de multe de la ea si azi vreau sa va impartasesc una din lectiile de viata pe care mi le-a dat, o lectie despre detasare si seninatate, care mi-a fost si inca imi este de mare folos.
S-a nascut in casa unui preot transilvanean, strabunicul meu, care a avut sapte copii. Cu cateva zile inainte de 1 Decembrie 1918, in timpul unei manifestatii patriotice prin care indemna oamenii sa mearga la Alba Iulia, preotul a fost impuscat de un grup de soldati din armata ungara. A murit pe loc, iar strabunica mea a ramas vaduva, fara niciun venit si fara sa stie cum isi va creste in continuare copiii.
Rica avea mai putin de cinci ani cand mama ei a fost nevoita sa o lase in casa unei matusi. Privind din afara este usor de spus ca nu ar fi trebuit sa faca una ca asta, ca o mama trebuie sa lupte ca o leoaica si sa faca orice pentru a-si tine copiii aproape de ea, dar atunci cand banii nu exista, cand zile la rand mancarea inseamna doar paine facuta in casa si lapte primit din bunavointa si mila vecinilor, lucrurile nu mai sunt atat de simple. Situatia era mai mult decat disperata, strabunica mea nu avea nicio sursa de venit, casa parohiala in care locuia impreuna cu cei sapte copii, dintre care cel mai mic avea 6 luni, iar fata cea mai mare 15 ani, trebuia eliberata in cateva luni, iar la orizont nu se vedea nici cea mai slaba raza de speranta. Pana la urma, matusa la care urma sa stea nu era o straina, era sora cu strabunica, iar sotul ei era preot in Someseni, un sat foarte aproape de Cluj, astazi un cartier al orasului, si chiar ei se oferisera sa ia unul din cei sapte orfani si sa il creasca alaturi de copiii lor. Aveau o situatie materiala foarte buna, o casa mare cu multe camere, pamant pe care cultivau cereale, gradina de legume, livada, animale si doua feluri de servitori: unii care lucrau la camp si altii in casa. Parea ca in afara de dragostea materna nu-i va lipsi nimic fetitei.
Si totusi anii petrecuti in casa rudelor bogate care, aparent o luasera din mila, au fost un cosmar. Micuta Rica a fost tratata mai rau decat servitorii. In ochii lumii stapanii casei trebuiau sa apara ca niste binefacatori, de aceea aparentele trebuiau pastrate, dar ceea ce se petrecea intre peretii casei a insemnat o umilinta continua. Pe langa zgarcenia de neimaginat care o supunea la infometare continua, i se spunea zilnic ca trebuie sa rabde si sa taca orice i s-ar intampla pentru ca e saraca si nu are tata. Rabda si taci! a fost sloganul pe care l-a auzit timp de cinci ani, zi de zi.
Duminica dimineata, inainte de slujba de la biserica, o trimiteau la brutaria din sat sa cumpere jimble, cuvant unguresc care desemneaza un fel de franzelute, si pe care domnii le mancau calde alaturi de cafea cu lapte, in timp ce copilul care salivase de pofta tot drumul, manca paine neagra si tare in bucataria din spate. O data macar nu i-au dat sa guste… I-au interzis sa se joace cu copiii din sat, probabil de teama de a nu se afla cum decurg lucrurile in casa, iar dupa scoala trebuia sa vina direct acasa. Singuratatea, suferinta si rautatea celor din jur o faceau sa planga in fiecare noapte si sa se roage la Dumnezeu sa moara. Ce poate sa fie in sufletul unui copil de 7-8 ani, astfel incat sa-si doreasca moartea? N-a suflat nimanui un cuvant despre ceea ce i se intampla, iar mamei sale nu i-a povestit calvarul prin care a trecut decat dupa ce s-a terminat totul. De ce nu mi-ai spus, draga mamei, ca as fi venit sa te iau imediat… s-a cutremurat strabunica. Mi-a fost frica sa nu ajung la orfelinat… Da, se putea si mai rau, era la inceputul anilor 20, deci acum aproape o suta de ani.
Singurul care observase ca ceva nu e tocmai in regula in casa preotului a fost invatatorul Ricai si pentru a-i mai alina suferinta si singuratatea, ii imprumuta carti de povesti pe care fetita le adora. Una dintre acestea a fost „Sar si Ionel”, unde Sar era un catel. In ultimii ani de viata, matusa mea m-a rugat sa-i gasesc aceasta carte, dar nu am reusit, nu stiu nici cine a scris-o, nici editura, nici anul aparitiei, absolut nimic. Si nici nu stiu daca numele catelului e scris corect, dar stiu ca o citea in fiecare seara si ca i-a luminat fata trista atat cat s-a putut. A fost un mic strop de fericire, un pas in lumea viselor si a imaginatiei fara ingradiri asa cum, de altfel, ne aduc toate cartile.
Craciunul, la fel ca si acum, era o mare sarbatoare, chiar daca nu era despre cumparaturi , mosi cu barbi albe si haine rosii, beculete colorate si brazi cu „stil”. Era o sarbatoare respectata cu credinta, fiind ziua nasterii Domnului Isus, iar evenimentul era eminamente religios. Copiii faceau serbari scolare, cantau colinde in cor si spuneau poezii, iar la sfarsit primeau bomboane fondante, nuci, roscove si smochine. Pe vremea aceea inca nu aparuse Mos Craciun, iar aceste daruri erau aduse de ingeri. Toti copiii stiau asta si, cu sufletul plin de credinta, ii multumeau ingerasului. Pentru multi dintre ei era singura data din an cand primeau un cadou, iar evenimentul lua o amploare deosebita in ochii lor, il asteptau cu mare nerabdare si fara sa lipseasca de la nicio repetitie. La fel si Rica, a asteptat serbarea din clasa I cu sufletul la gura, repetandu-si poezia seara de seara, astfel incat sa nu greseasca niciun vers si sa o poata spune repede-repede, ca pe apa. Avea deja emotii grozave la gandul ca sala va fi plina, iar ea va trebui sa recite in fata atator perechi de ochi atintiti inspre ea.
Lovitura a venit in dimineata serbarii, dupa ce nu dormise toata noaptea de emotii. Astepta aproape tremurand sa plece spre scoala, cand baciul Suciu, asa il chema pe ocrotitorul ei, a venit cu vorba ca un trasnet: Rica nu merge la serbare pentru ca nu are ghete. Asa era. Ghetele fetitei erau rupte, cusute, lipite si din nou rupte, niste gioarse prin care intra apa, aproape fara talpa. Nu puteau s-o vada satenii pe nepoata preotului cu astfel de ghete in ziua serbarii, ce parere si-ar fi facut despre marinimia lui? Aparentele trebuiau salvate, Rica va ramane acasa, invatatorului ii va spune ca fata e bolnava si nimeni nu va sti ca zgarcenia l-a impidicat in a cumpara o pereche de ghetute noi. Intr-o fractiune de secunda cerul s-a prabusit peste tot universul fetitei si lumea s-a prefacut in mii de cioburi, la inceput a mutit apoi a inceput sa planga cu sughituri, fara sa se mai poata opri. Lasa plansul ca o sa ne spui noua poezia dupa ce ne intoarcem, a tunat inca o data preotul si au plecat cu totii, lasand-o prada deznadejdii. Rabda si taci ca tu nu ai tata erau singurele vorbe care ii rasunau in urechi. Serbarea s-a tinut fara ea, toti copiii au cantat impreuna pe scena, in afara de micuta Cenusareasa care plangea singura si uitata de lume, cazuta prada deznadejdii, simtindu-se mica, neinsemnata si aruncata la gunoi ca un obiect nefolositor.
Nu l-am cunoscut pe baciul Demian, nici pe sotia lui, matusa Valeria, au murit cu zeci de ani inainte sa ma nasc eu, dar am crescut inconjurata de povestile legate de familie si de intamplarile parca venite din alta lume. In mare stiam calea urmata de Rica, stiam de anii petrecuti la Someseni, de copilaria grea, de lipsurile indurate si de toate sacrificiile pe care a fost nevoita sa le faca. Dar ziua in care am aflat toate aceste amanunte a fost un soc pentru mine. Matusa mea, Rica, mi-a povestit toate astea, ziua serbarii si alte intamplari la fel de triste atunci cand deja trecuse bine de 90 de ani. A fost cutremurator sa aflu prin cate a trecut si cate lovituri a primit inimioara ei de copil, dar ceea ce m-a lasat fara grai a fost detasarea si impacarea de sine cu care imi povestea.
Nicio urma de ura, nicio urma de ranchiuna, de dor de razbunare, fara patos, fara inversunare si fara sa doreasca raul cuiva. A tinut legatura cu verii ei toata viata si au avut o relatie buna si oarecum afectuoasa, desi acestia, mai mari decat ea cu 10 ani, asistasera la toate scenele fara sa schiteze vreodata un gest de bunavointa, fara sa-i aduca o mangaiere sau un cuvant de incurajare. Cu totii s-au purtat rau, iar eu nu le-am gasit nicio circumstanta atenuanta oricat am incercat. Tusa Rica, in schimb, i-a iertat. Nu a uitat niciodata ce s-a intamplat la Someseni, dar a avut puterea sa treaca peste.
Am intrebat-o de ce i-a iertat, de ce, dupa ce a crescut, nu a spus familiei de rautatile indurate acolo, de ce le-a acordat clementa si i-a primit in casa ei ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat? Mi-a raspuns ca nu a vrut sa-si umple viata de rau, ca nu a vrut sa traiasca punand amintirile urate pe primul plan si ca un suflet plin de ura este mereu nefericit. Mi-a spus ca razbunarea nu-ti aduce multumire si ca, din contra, ajunge sa iti mareasca doza de rau pe care o porti cu tine. Faci rau, primesti rau. Faci bine, primesti bine este principiul dupa care ar trebui sa ne calauzim cu totii in viata.
A fost o lectie pe care eu am preluat-o si care mi-a facut mult bine. Acum nu spun, in niciun caz, ca atunci cand primesti o palma sa intorci si celalalt obraz, dar nici sa raspunzi cu aceeasi agresivitate nu este o solutie binefacatoare. Daca ne concentram pe lucrurile negative, daca in loc sa privim inainte ne intoarcem mereu sa platim polite din trecut, daca tot ceea ce ne dorim este razbunarea, viata noastra se va umple de rau si amar. In loc sa speram la seninul zilei de maine, ne aplecam sub povara cenusiului din trecut, iar asta nu ne poate aduce decat un gust amar pentru ca razbunarea nu este dulce decat aparent. Daca te scuturi de tot ce este urat, daca lasi la spate barfele si rautatile cotidiene, daca ignori invidia gratuita a celor din jur nu ai decat de castigat. Daca, in schimb, intri in jocul perfid al schimbului de rautati, gandurile ti se vor innegri si greutatile vietii vor cantari din ce in ce mai greu.
Matusa mea a trait 95 de ani, nu a fost niciodata bolnava si poate acesta a fost secretul unei vieti atat de lungi: sa nu lasi lucrurile urate sa iti cotropeasca sufletul.
Imi plac cartile, calatoriile, pisicile, cosmeticele, conversatiile cu persoane dragi, parfumurile, padurile, marea, cateii, vara, pantofii, poeziile, capsunile… Nu neaparat in aceasta ordine.
Imi place sa scriu si imi pare rau ca nu m-am nascut cu 20 de ani mai tarziu.
Frumos!
Si eu îl învat înca pe fiul meu sa nu adune-n suflet amaraciune si rautate. Tinerii de azi sunt mult mai „înversunati”. Iarta mai greu (daca iarta), dar de uitat nu uita, asa încât iertarea propriu-zisa e doar de fatada. Acopera oala sa nu dea pe-afara, dar focul nu-l micsoreaza… De stins, nici nu mai vorbim.
[…] Razbunarea are gust amar […]
Ehe, cate povesti intr-un bordei! Si cate bordeie! De ce si-ar fi pierdut timpul cu razbunari? Si ce sa le faca? A, desigur, se spune ca poti sa faci asta „cand ti-o veni bine”. Eu am invatat asta pe pielea mea, nu din povesti. Da’ stii ce am facut cand „mi-a venit bine”? Am intins prieteneste mana, si am dat o mana de ajutor aceluia sau aceleia care, poate fara sa vrea, mi-a dat niscaiva rau candva. S-a simtit mai prost decat daca refuzam sa ajut? Habar n-am! Sper! 🙂