Povesti la un ceai. Iubirea, desculta

Buna sa-ti fie dimineata! Ceaiul e gata, azi miroase a scortisoara, ca doar e iarna.

A ramas in urma inca un Craciun, fara brad, dar cu inima plina. Stii tu… agitatie, cozonaci, prieteni, zambete, daruri. Nu conteaza in ce ordine. Si mi-a inflorit o zambila pe birou, iar craciunita a avut doua flori. Aburul ceaiului se cam lipeste de fereastra, semn ca e racoare azi. E soare si un pic de vant; dupa ploaia de acum doua zile s-a limpezit aerul, s-a asezat nisipul si cerul e incredibil de clar. Pare cald, dar nu prea e. Miroase ca primavara, cand frigul inca pisca putin, dar iti faci curaj sa lasi paltonul, sa pui pardesiul si sa-ti cauti pantofii. Cam asa arata iarna aici. Un anotimp nehotarat, intre mireasma pamantului primavara si bogatia roadelor unui anotimp fara nume. Pentru ca da, aici, iarna e vremea roadelor. E destul daca amintesc portocalele… am auzit ca au nevoie de 9 luni sa se coaca si uite, in decembrie, sunt bune de cules, iar florile proaspete incep sa-si deschida bobocii printre fructele aromate.
E bun ceaiul, asa-i?
Povestea de azi nu e una dintre povestile nisipului.

Inca batea vantul dupa ploaie si marea era oarecum furioasa. Chiar o puteam auzi din strada, lucru neobisnuit, fiindca marea asta e in general calma si tacuta. Un autobuz trecuse fara sa opreasca, asa ca mai aveam de asteptat. Nu prea era lume la plimbare. Cum stateam cu un ochi la strada si unul la valuri, am scapat primele clipe ale unei scene frumoase. Un El si o Ea. El, imbracat in blugi, cu o bluza groasa, inchisa la culoare. Inalt, impunator, langa o Ea maruntica si subtire, imbracata in abaya, dar cu fata descoperita si cu un fular lung, rosu infasurat in jurul gatului. Mi-au atras atentia doar cand au inceput sa alerge pe nisip, spre marea cenusie. Dupa cativa pasi ea s-a oprit, s-a descaltat si a continuat sa alerge cu pantofii in mana, agitand a libertate cealalta mana. Fularul rosu flutura peste abaya neagra. Au ajuns pe tarm. Ea a inceput sa-l fotografieze pe El; ii arata cum sa stea, topaia fericita in jurul lui batand din palme. Apoi ea a vrut sa fie fotografiata in apa, ridicand putin peste gleznele goale vestmantul negru. Au urmat cateva selfie, executate de El cu un brat lung, intins cat sa-i cuprinda pe amandoi in imagine… si cu celalalt brat cuminte pe langa corp. Pentru ca imbratisarile nu sunt permise in locuri publice. Doar ca acesti tineri lasau sa se vada atata exuberanta, atata fericire… incat imbratisarea parea sa fie prezenta, reala, chiar daca ei nici macar nu se tineau de mana. Fularul rosu nu se mai vedea. Nici macar cu camera nu am reusit sa clarific indeajuns imaginea. I-am urmarit cu privirea pana cand, dincolo de semafor, am vazut venind autobuzul.
Nu cred ca o sa ma paraseasca prea curand imaginea lor. El, inalt, frumos, senin, parand ca face risipa de caldura din adancul unui suflet clocotind de iubire. Ea, mica, delicata, vesela, alergand desculta pe nisipul rece, poate razand, poate cantand, copila indragostita rotindu-se in jurul barbatului iubit ca o planeta mica si neinsemnata in jurul unui Soare ce-i daruieste caldura si lumina. Oare pentru cat timp? Oare cati dintre cei la fel ca ei merg impreuna pana capatul vietii?
Nu voi sti niciodata. Stiu doar ca marea aceasta calma si muta e uneori involburata. Atunci ea incearca sa ne spuna cate ceva din povestile la care a fost martora. Iar nisipul, si el ascunde umbre si pastreaza taine despre iubirile care si-au lasat urmele pasilor acolo unde se pierd valurile.

Pentru ca aici, in lumea in care un ceai aromat poate deschide inimi, iar Seherezada niciodata nu se va opri din povestit, iubirea alearga desculta pe nisip.