Citesti acum…
Pisoare in cantecul vietii

Pisoare in cantecul vietii

de  redactiaianuarie 12, 2016

olimpia2 ok

M-am trezit, ca de obicei, cu fața la perete. Era sa scriu pietre. Nu in sensul ala! Imi place sa ma trezesc cu fata spre el, spre perete, ca primul lucru pe care-l voi vedea — si primul gand constient — sa fie florile pictate de mine. Desigur, nu-s vreo pictorita, da’ stiu sa desenez flori cat de cat. Si chipuri! Si pietre! Dar asta e alta poveste si vreau s-o concep pe asta, care, chipurile, sta sa inceapa, fara deraieri. Uneori incape si pisica in larghetea gandului, lipita de perete sau cate-un iubaret de sufragerie — eu nu dorm in dormitor! —, in vagi descrieri, dar nu o sa mai pomenesc nici de miorlaiturile ei, si nici de chicotelile lui discrete, placute, desuete, dar care n-au de-a face cu gemetele, in cele ce vor urma.

N-o sa pomenesc nici de prieteni, in general (poate un pic in particular), ca ma pomenesc din nou cu ei pe cap si dusilor, unilor dusi, le sta bine cu dusul. (Lipsa diacriticelor va va deruta, dar na… !)

M-am trezit, deci, si in loc de flori, ce sa vezi? Pisoare. Primul gand! Desi florile erau la locul lor, pe perete, nu desenase nimeni, peste noapte, peste flori, pisoare. Bine, gandul era un pic mai lung si, ceva mai exact (?)si, anume: pisoare in statiile de autobuz, troleu, tramvai.

Ia sa pun de cafea!

Nu imi amintesc acum de niciunul in statiile de metrou. Oare sunt? Uite ca nu m-a taiat niciodata nevoia asta mititica asteptand metroul. Secundarele inhiba! Mi s-a intamplat, insa, in gari! Probabil si de la emotii, ca unele drumuri scurte pot fi fara, dar drumurile lungi sunt clar numai emotie. Dar si pentru ca stiu ca in gari, slava domnului (sau doamnei) care-a fost cu ideea, sunt pisoare! Fericirea e 1 leu! Dar or s-o faca si pe-asta de 2 lei cat de curand!

(Cat pe ce prada gandului, lungimii lui si incercand sa-mi scot din cap metroul, am tasnit iute din pat si, la baie cu mine! Probabil ca, si de aici inceputul inmiresmat, dar deosebit de eliberator al acestei dimineti. Ajuta si cafeaua! Uneori e de ajuns doar aroma ei.)

Gata, pentru moment, cu nevoile mele, sa trecem la ale voastre! Desi, in fapt, tot despre mine o sa fie vorba, dar (nu-i asa?) voi indata o sa va recunoasteti in randurile mele.

Mi se intampla adesea, cand ma cred buricul pamantului (si poate eu is doar o unghie roasa de Sfantu’ Asteapta), sa ma pun singura la punct. Si, ca sa fiu sigura ca imi reuseste, ma trimit imediat acolo unde se duc chiar si regii. Pe tron, adica! Exact, acel tron! Si-atunci nu mai astept sa ma roada niciun sfant, (de)cad eu singura, ca o unghiuta proaspat taiata sau prinsa la usa, strivita, invinetita.

Eu ma urc, eu ma cobor! Ies insutit mai bine, daca nu inmiit. As putea chiar sa-l brevetez pe „inmilionit” cu aceasta ocazie. Si stiti de ce? Fiindca daca stii ca in statie e un pisoar, alta e treaba: iti vine! Si te fericesti la sigur pentru cateva secunde bune. Inainte de a te porni cu adevarat inspre ce te pornisei iesind pe usa, crispat. Stiu ca n-ati inteles ce-am vrut sa zic, dar asteptati mai intai sa se coaca, pe urma culegeti!

Sigur, noi romanii suntem inca niste mici rusinosi. Ne ducem la pisoare in cluburi, in teatre, in gari, dar nu cred ca ne-am duce in statiile de autobuz, troleu, tramvai nici daca ne-am scapa pe noi.

In cluburi e firesc, bei si pisi (incepe sa-mi convina lipsa diactriticelor), nu se uita nimeni la tine fix, nu te adulmeca. La teatru e mai cu cortina, asa, nu stie lumea ce-i in culise. Dar intr-un autobuz, troleu, tramvai? Clar, da! „Ce treaba mica esti!” , „Pisacioasa mica!”, „Pipiloaico!” etc. Dati un pic din cap si strambati-va cand ziceti gandurile de mai inainte! Iaca, sunteti in acelasi autobuz, troleu, tramvaiul asta, cu mine? Atunci, iata-ne! O multime de ochi cu o multime de ganduri cu o multime de miasme, usturimi, mancarimi si o multitudine de fantezii.

Fiecare dintre noi s-a trezit intr-o dimineata cu gandul ca trebuie sa lase ceva lumii asteia, in urma lui, corect? Sa fie ceva maret? Musai! Si, sculat cu gandul asta, s-a dus in statie. Si a asteptat! Pe urma a urcat, a circulat, a coborat. Si s-a dus in drumul lui. Cu moț! Daca n-a clacat!

Fac o mica parateza aici. Imaginati-va cu ce gand s-a trezit un viitor calugar: „(i)ei, o sa ma culc singur de maine, urei, urei, urei!” Poate lui nu i-a venit gandul dimineata, poate ca i-a venit noaptea. Nici nu mai conteaza. Rugilor de pretutindeni li s-a mai adaugat in noaptea (sau dimineata) aia inca o ruga? S-a! Simti cum iti e mai bine?! Caci rugile merg intr-acolo unde si catre cine au fost orientate. Eu cred!

Pai, ce? Mai inainte de a fi calugar, calugarul a fost om? S-a dus omul in statie, a asteptat si n-a avut unde sa se duca si s-a dus la manastire? Aiurea! I-a fost harazit! Exista cate un autobuz, troleu, tramvai pentru fiecare! Sigur, n-ar strica sa fim prieteni cu vatmanul sau, si mai bine, fiecare cu vatmanul lui!

Poate de-asta tot esuam! Ca vrem mai multe volane, dar nu mai multe rugi. Pentru vatman! Ca lumina inseamna electricitate si ca intuneric inseamna ca n-ai platit factura. Ca nu ne incredem in drumul nostru, in destinul nostru, in propriul nostru destin, indiferent cine e responsabil cu stergatoarele. Si, de parca n-ar fi de-ajuns, ne uitam unii la altii de parca abia am iesit de la pisoar si ne cautam de/la stropi pe pantof.

Sigur, ca sa trecem peste propriul esec, atunci cand il constatam, avem nevoie de ceva mai mult decat o ruga sau un pisoar intr-o statie. As vrea sa fi stiut asta mai inainte sa stiu asta? Nu! Eu cred ca tot ce trebuie sa stii e, de fapt, cat iti trebuie din „stiu” ala.
Vrei sa fii mai mult decat esti azi? Abia maine o sa afli ce nu esti, fiindca o sa trebuiasca sa fii ce nu esti! Dar azi, azi fii ce stii ca poti fi! Dar fii cu toata nebunia si nevoile tale! Si, poate cel mai important gand pe ziua de azi, fa ceva maret cu prietenii pe care-i (mai) ai! Impreuna! Unul canta, altul danseaza, unul se roaga, altul vibreaza, altul pozeaza, unul scrie, altul prescrie. Impreuna puteti fi mai mult decat poate unul singur sa fie!

Desigur, daca intelegeam mai inainte ca trairea, urcusul, ascensiunea e pe gasti, n-ar fi stricat! Si, poate as fi inteles asta daca as fi exersat „lasatul balta” si iubirea concentrata. Sau, cine stie? Poate ca n-ar trebui sa-mi inventez extreme, cand eu sunt infinit mai buna la „parau de lacrimi” si la „neiubita-ndragostita”.

Sau, poate as fi inteles, iesind afara intr-o zi insorita, cu gandul la florile de pe perete si zambind usurata (daca ar fi avut si un pisoar!) intr-o statie oarecare, asteptand un autobuz, troleu, tramvai oarecare catre mine ca exista si o culme a inghesuielii: sa vrei sa te intorci in tine, dar sa nu mai ai loc de altii!

Cineva, un trubadur, mi-a spus candva sa ma uit la drumul meu si ca, daca el e bun, atunci si eu sunt buna.

N-am stiut sa-i raspund atunci. Nici nu am vrut sa ma grabesc. M-am uitat mai intai la drum. Pe urma la mine. Si mi-a luat ceva! Ei bine, rezultatul e ca nu stiu ce e acela un drum bun. Si nici nu o sa stiu, cel mai probabil. Fiindca eu nu sunt pe roti, sunt pe calcaie. Pe talpi! Pe varfuri!

Dar stiti ce? Nu imi pasa ca n-am devenit celebra, ca n-am scris cea mai buna carte de poezii (sau de bucate) si ca nu fac parte dintr-o elita, care-a reusit, oricare-ar fi ea. Am observat ca se moare tot in gasti! Si eu vreau sa mor asa cum am venit. Unica! Singura! O unica si o singura care-si doreste cateva pisoare in plus in statii si un prieten cu vorbele la el. În cantecul vietii.

In timpul lui! Nu dupa!

Olimpia Sapunaru

olimpiaSunt pe corabia ta, dar nu sunt corabia ta!
Sa fiu acum Tu si sa vorbesc in locul tau?
Sa fiu chemata pe punte chiar de mine si sa-mi ordon lucruri marete?
Simt cum se largeste orizontul.
Poate ca sunt, totusi, corabia ta!
Si-atunci, oare sa fac dragoste cu mine sau cu pamantul care,
cutremurandu-se, rastoarna corabiile?

Care este reactia ta?
Articol bun
24%
Autor recomandat
76%
Despre autor
redactia
redactia
Chic-Elite este platforma online de dezvoltare personala si sprijin pentru femei, care le pune la dispozitie membrelor sale singurul serviciu de mentorat online din Romania, posibilitatea de a-si promova proiectele, de a cere ajutor pentru proiectele lor si nu numai. Avand ca obiectiv imputernicirea femeilor, sloganul comunitatii este Dare.Care. Te asteptam alaturi de noi!
12Comentarii
  • ianuarie 12, 2016 at 9:26 pm

    🙂
    Numai Olimpia putea să încheie apoteotic acest concurs! 🙂
    Nu poți să nu o remarci, indiferent printre câte articole se amestecă. 🙂
    Succes!

  • ianuarie 13, 2016 at 2:41 pm

    Asa e! Olimpia asta! :)))
    Stii, minha alma? Uneori îti citesc articolele de doua ori. Nu pentru ca nu as întelege subtilitatile, ci de teama ca mi-ar fi scapat vreuna. Modul tau de a scrie poate sa para, uneori, în ochii celor simandicosi, putin agresiv sau, vezi Doamne, fara pudoare. Dupa parerea mea, descrii situatii reale, grave, dramatice poate, într-un mod hazliu si care te prinde de minune. De fapt, esti parte a fiecarei povesti si în spatele „cortinei” nu se afla actorul, ci persoana sensibila care sufera si face haz de necaz… pentru ca atât îi mai ramâne, la un moment dat, unei persoane inteligente si talentate.
    Nevoile ni le facem toti, dar putini suntem cei care le asociem cu flori, chipuri si pietre… si mai putini cei care le grupam în gasti! Ca sa continui metafora… desi mie nu-mi iese atât de natural precum tie :).
    M-ai amuzat si astazi în aceeasi masura în care m-ai pus pe gânduri. Iar începi? Multumesc, Olimpia!

    • ianuarie 13, 2016 at 3:13 pm

      A, păi eu ador asta cu „iar începi?!…” Cu toate semnele de vorbire aferente care s-ar putea pune după. De obicei nu mă „descriu” în articole mai lungi decât mărimea unui poem alb. Nu fiindcă nu aș putea, dar eu, din articolul ăsta, dacă-l defalchez, scoteam vreo 6 postări pe Almanahe cel puțin. 🙂 Oamenii, cu oricâte cărți s-ar lăuda ei, în subsolurile sau beciurile feisbucciene, că le-au citit, preferă articolele scurte. Se știe!

      Evident, aici, am făcut-o spre propria distracție și pentru plăcerea mea nevinovată de a mai aprinde, din când în când, câte un băț de chibrit și în altă parte decât la mine acasă.

  • Cecilia
    ianuarie 14, 2016 at 5:07 pm

    Olimpia, ” iar incepi!?…” și totuși iți multumesc ca ai doaga aia lipsă și curajul de a spune lucrurilor pe nume! Ești minunata așa!

  • ianuarie 14, 2016 at 9:48 pm

    :)) Cre’ că sunt! Da’ să știi că mie îmi lipsește tot butoiul!

  • vanianitei
    ianuarie 15, 2016 at 4:29 pm

    După ce se pisa ( n-am semne diacr.) cititorii- votanți pe acest eseu, usucă-l cu sugativă, sau suflând duh de uscare,
    pliază-l delicat, să nu zboare și lasă-l ascuns sub grinda podului, ca să-l descopere și să se bucure urmașii, găsindu-l, când vor dărâma pisoarele timpului nostru.

  • vanianitei
    ianuarie 30, 2016 at 5:27 pm

    Hai, ai ciupit un premiu cu pișuarul tău! Fă o poză. Cu premiul, nu cu pișuarul!

Lasa un comentariu