Nicoleta Beraru, profesor si scriitor: „Femeia este un paradox: atat de fragila si atat de puternica in acelasi timp”

Profesor de limba romana (Centrul de Limbi Moderne, Univ. KULeuven, Belgia), profesor de orientare sociala (Agentia de Integrare a Strainilor, subordonata Guvernului Flamand) si traducator (romana-neerlandeza-franceza), am descoperit-o pe Nicoleta Beraru prin intermediul articolelor publicate pe Catchy.ro.

Locuiesti in diaspora de foarte mult timp. Cum ai ajuns in Belgia si cum a fost procesul de integrare?

Buna ziua. Multumesc echipei Chic-Elite pentru interesul pe care mi-l acorda.

În Belgia am ajuns în 2003, în urma casatoriei cu un cetatean belgian pe care l-am întâlnit într-un proiect din România în care am fost interpret (româna-franceza). Împreuna cu sotul meu si echipa pe care atunci, în anii aceia, o conducea am pus pe picioare în 2002 un proiect de ajutorare a unor copii fara posibilitati materiale, dar inteligenti, dintr-un sat din Moldova, proiect prin care studiile la liceu si apoi la facultate le-au fost finantate cu ajutorul câtorva familii flamande.

Procesul meu de integrare nu a fost usor: sunt o fire nostalgica si legaturile cu România nu s-au rupt usor. De fapt, nu s-au rupt deloc, doar ca acum, desi puternice în continuare, s-au flexibilizat. Prin aceasta vreau sa spun ca acum nu mai simt durerea si dorul sufocante pe care la începuturile traiului în Belgia le simteam, dar ca în fiecare an trebuie sa-mi alimentez bateriile: România ramâne pentru mine sursa principala de energie. În oraselul meu din Moldova ma încarc cu liniste, echilibru si seninatate. Stiu, e paradoxal ce spun, când în ziua de azi aproape toata lumea povesteste despre haosul si zbuciumul în care traieste mai tot românul, dar pentru mine asa este. Sunt constienta ca idealizez realitatea româneasca. Nu înseamna ca nu o cunosc; ba da, o cunosc foarte bine. Urmaresc la televizor sau prin social media tot ce se întâmpla pe scena politica si sociala a României. Stiu ca tara mea nu e asa cum o vad eu în mintea mea; eu o vad cu ochii copilului care a trait lipsit de griji, caci grijile fiecarui copil sunt purtate de parinti. Si, desi am crescut în comunism, eu – ca aproape fiecare copil din perioada aceea – am fost fericita. Ma doare fiecare veste rea pe care o primesc din tara, fiecare palma pe care o primeste poporul de la conducatorii lui, fiecare nereusita sau fiecare pas batut pe loc. Traiesc toate acestea de la distanta si simt tot ce se întâmpla acolo, acasa.

Cui predai limba romana? Cu ce fel de oameni interactionezi in cadrul Agentiei de Integrare a strainilor si cum crezi ca a contribuit aceasta experienta profesională la evolutia ta? Ti-a servit ca inspiratie pentru scrierile tale?

Asa cum ai mentionat, sunt profesoara de limba româna. Predau la Centrul de Limbi Straine atasat Universitatii din Leuven, în general, flamanzilor: fie ca sunt casatoriti sau casatorite cu românce/români, fie ca dezvolta proiecte în Romania, fie ca au adoptat copii români sau, pur si simplu, învata limba româna din pasiune. Am avut ca studenti si câtiva studenti sau profesori universitari de la Universitatea Catolica din Leuven (KU Leuven). Cu profesorii …hmm a fost ciudat la început, dar în Belgia relatiile între oameni sunt foarte democratice – si vreau sa subliniez aici ca aceasta nu înseamna ca sunt lipsite de respect sau de bun simt; dimpotriva, exista foarte multa politete, curtoazie si bun simt – încât m-au linistit si am putut sa le fiu, la rândul meu, profesor.

La Agentia de Integrare predau romanilor care se inscriu intr-un program de integrare – pe langa cursul pe care îl predau eu, orientare sociala (un fel de educatie civica combinata cu teme de interes major ca munca, sistemul de sanatate, invatamantul etc.), urmeaza gratuit si cursul de limba neerlandeza. Pe langa romani, am la cursuri si grupuri eterogene de vorbitori de limba franceza. În general, sunt cetateni care provin din statele Africii în care se vorbeste franceza – Congo, Camerun, Burundi… La cursurile acestea de orientare sociala aud foarte multe povesti atât de la români, cât si de la africani. Astfel, una din povestirile mele din volumul „Ardei iuti. Povestiri la imperfect” este inspirata de viata unei lesbiene cameruneze. Atâta tragedie adunata în viata unui singur om nu m-a putut lasa rece! Si romanul „Luluta si Petrisor sau povestea cuiburilor parasite” care a iesit anul acesta insumeaza diverse povesti de viata ale cursantilor mei. Fiecare personaj poarta ceva din oamenii care mi-au iesit în cale.

Pentru tine, emigrarea reprezintă un act de slabiciune sau de curaj?

Intrebarea aceasta este foarte dificila. Pe de o parte, consider ca este un act de curaj sa ramai in Romania, indiferent de dificultatile cu care te confrunti. Bineinteles, pentru unii viata poate fi buna si in tara. Depinde de felul în care se descurca: de familia care ii sustine sau nu, de relatiile pe care le au – si tin sa spun ca acest lucru nu este normal pentru ca intr-o tara în care se traieste bine, cetatenii ei reusesc indiferent daca au sau nu relatii sau pile. Din pacate, în Romania putini sunt oamenii care se descurca absolut fara acest gen de proptele. Dar exista si in fata lor merita sa ne ridicam palaria! Exista insa si oameni care reusesc sa-si faca o situatie destul de buna in Romania, dar prefera sa emigreze pentru a se realiza pe plan profesional sau pur si simplu pentru siguranta viitorului copiilor lor. Coruptia din Romania, indiferenta politicienilor la soarta poporului alunga romani de toate categoriile: sarmani, care nu-si gasesc un loc de munca, dar si oameni scoliti, cu universitati. În cursurile mele de integrare, am din ce în ce mai multi ingineri, avocati, stomatologi, profesori. Acesti oameni nu fug intotdeauna din Romania doar din cauza saraciei, ci si din cauza sistemului politic si administrativ corupt, a mentalitatii gaunoase care domina societatea romaneasca – aceste lucruri le aud in mod fecvent.

Pe de alta parte, trebuie sa ai o doza de curaj ca sa poti sa te rupi de tot ce ti-e drag. Forta aceasta sufleteasca nu caracterizeaza pe oricine. Pentru ca nici nu este usor. Sa pleci si sa-ti lasi parintii, prietenii dragi e dificil! Si apoi nu e deloc confortabil începutul unui trai pe meleaguri pe care oamenii sunt altfel decât tine, vorbesc altfel, au alte obisnuinte, alte traditii. Trebuie sa reincepi viata aproape de la zero. Investesti enorm de multa energie pentru a te adapta oamenilor si locurilor noi, ca si in invatarea limbii noi. Dorul te usuca, nostalgia te tine închisa în lumea din capul tau – aceea pe care ai parasit-o. Abia dupa ani reîncepi sa traiesti.

Migrarea popoarelor exista de dinainte de Isus Hristos. Oamenii, popoarele s-au deplasat acolo unde viata a fost mai buna. Se spune ca omenirea ar fi disparut daca nu ar fi existat procesul de migratie.

Si atunci nu mai putem vorbi de slabiciune sau curaj. Vorbim de autoconservare.

Ai regretat vreodata pasul facut? Te gandesti sa te intorci?

De regretat nu am regretat niciodata ca am cunoscut o alta civilizatie. Faptul ca am venit în contact cu un alt fel de viata m-a îmbogatit, desi m-a trecut prin multa suferinta. Dar cum fiecare început e greu, cum începutul meu mi s-a parut fara sfarsit, am vrut la un moment dat, in primii ani, sa ma reintorc în tara. Doar ca situatia e destul de complicata: sotul si copilul meu sunt belgieni. Nu m-am indurat sa-i rup de o viata buna pentru a ma pune pe mine la adapost de durere si dor. Asa ca mi-am anulat emotiile. Si, cu timpul, am învatat sa traiesc aici: am inceput sa lucrez, vorbesc limbile principale ale Belgie – neerlandeza si franceza, mi-am facut prieteni… În vacanta de vara imi vad familia si prietenii din Romania. Si uite-asa, cu timpul, dorul si durerea s-au estompat, apoi au disparut. Nu de tot, dar revin mai rar si mai putin intense. Iar cand nostalgiile ma cuprind – imi iau bilet la avion si plec acasa. Ai mei s-au invatat cu plecari ad hoc. 😊

Cum este viata departe de tara? Stiu, cel mai bine la aceasta intrebare raspund cele doua carti publicate recent la editura Libris Editorial: „Ardei iuti” (2018) și „Luluta si Petrisor sau Povestea cuiburilor parasite” (2019), carti despre care te rog sa ne spui cateva cuvinte.

Viata departe de tara e uneori trista pentru ca, de exemplu, sarbatorile le petreci departe de cei dragi, ramasi acasa. Insa inveti sa inlocuiesti aceste momente cu alt fel de activitati: te vezi cu prietenii buni pe care în timpul anului nu prea ai timp sa-i vezi pentru ca se munceste mult. In weekend-uri mergi la cinema, la concerte, la muzee. Uneori, la ocazii deosebite, inviti prieteni la masa. Viata aici e organizata la punct si virgula si trebuie mereu sa umbli cu agenda dupa tine. La început am refuzat agenda – o consideram un indiciu al instrainarii mele. Cu timpul, mi-am dat seama ca nu pot trai fara ea, ca as fi ramas sa traiesc la marginea societatii. Cum toata lumea are agenda, trebuie sa-ti potriveste si tu mersul dupa cel al altora, daca vrei sa traiesti cu si printre oameni. Alfel spus, societatea de aici nu-ti permite sa traiesti fara agenda.

Lucrezi in prezent la o noua carte?

Ultimul an a fost foarte dificil pentru mine. Am tras atât de mult de mine, încât am ajuns sa traiesc pe pilot automat. Daca ajungi în punctul acesta, trebuie neaparat sa pui frana. Eu combin trei job-uri, la care s-au adaugat prezentarile de carte si scrierea romanului „Luluta si Petrisor”. Ajunsesem sa muncesc, de fapt, cam 200%. Când am realizat ca sunt pe buza prapastiei, ca oboseala m-a macinat, am pus punct. Acum încerc sa-mi mentin echilibrul redobandit in vacanta. Sper sa reusesc! Deci nu, momentan nu mai pot scrie. Si apoi, cartea „Luluta si Petrisor” m-a golit. Scrierea acestui roman a fost ca o defulare, ca mugetul de eliberare unui prizonier caruia nu i s-a ingăduit ani îndelungati sa vorbeasca.

Intre toate aceste activitati, mai ai timp de familie, de tine? La Chic Elite ne intereseaza modul în care femeile reusesc sa-si echilibreze viata personala cu cea profesionala, acest echilibru semanand adesea cu un elegant si complicat mers pe sarma. Nu crezi?

Se spune ca daca nu ai timp, ti-l faci! Si mi l-am facut si eu. Dar nu am simtit ca am trait acest timp la cotele la care se cuvine. Timp pentru mine mi-am facut atat cat mi-am vazut cele cateva prietene bune. Cu familia am mers în vacante. Dar inca o data: daca traiesti mereu cu agenda pocnindu-ti de activitati, daca viata ti-e superorganizata, nu mai reusesti sa gasesti samburele acela de liniste dupa care tanjesti. Eric Emmanuel Schmitt vorbeste în „Cei zece copii pe care doamna Ming nu i-a avut niciodata” despre echilibru – daca nu-l ai, trebuie sa ti-l procuri. Este esential – echivalentul unei vieti fericite: „Nu prea multa izolare, nu prea multe relatii, precis mijlocul, iata intelepciunea”. Mi-am propus deci sa lucrez la acest punct: mai tai din activitati, mai adaug activitati relaxante care-mi fac bine, mai încerc sa-mi simplific munca. În definitiv, noi, oamenii, uitam ca avem o singura viata, ca fiecare secunda care trece este o apropiere de marele final. Depinde de noi, de alegerile pe care le facem, ca sa traim fiecare secunda cu care nu ne mai intalnim niciodata in mod constient si placut. Ce sens are toata aceasta fuga? Si inspre unde tot fugim atata? Vanitas vanitatum.

O intrebare de care nu scapa niciuna dintre intervievatele Chic-Elite: Care este viziunea ta vizavi de femeie si putere? Te consideri feminista?

Eu consider ca, desi femeia nu este doata cu forta fizica a barbatului, este mai puternica decât acesta. Mai direct explicat: faptul ca a fost aleasa sa procreeze ii dovedeste puterea. Apoi femeia este mult mai capabila sa adauge apa in vin, sa lase de la sine ca sa fie bine, sa sufere. Si asta tot putere se numeste. Nu vreau sa spun ca barbatul nu este capabil. Ba exista multi barbati care stiu sa faca compromisuri, care sunt diplomati, care se sacrifica pentru copiii lor, pentru familiile lor. Femeia este un paradox: atat de fragila si atat de puternica in acelasi timp.

Daca ma consider feminista? Depinde ce întelegem prin feminism: Daca sunt o luptatoare? Da, este important pentru mine, fiind femeie, ca femeile sa aiba aceleasi drepturi cu barbatii. Pentru ca nu au avut aceste drepturi foarte mult timp în istorie (numai dreptul la vot – cat de mult s-au batut pentru el si cât de tarziu l-au obtinut!). Inca mai exista multe tari in care femeile sunt private de drepturi vis-à-vis de barbati. Din pacate. E foarte trist! Mi se pare normal ca o femeie sa aiba acelasi salariu ca un barbat, daca presteaza aceeasi munca, cu aceleasi responsabilitati, cu acelasi grad de dificultate. Nu se intampla insa intotdeauna – chiar si in tarile democratice exista disfunctionalitati la acest nivel. Mi se pare normal ca o femeie sa fie instruita, sa aiba dreptul la invatamant, la cultura. Nu pledez insa neaparat pentru meserii pe care o femeie nu le poate face. E frumos sa vezi o femeie pilot sau pompier, însa, personal, nu m-as arunca imediat pe aceste meserii. Mai mult, îmi plac feministele feminine. O femeie poate sfinti locul, poate însemna mult în viata unei comunitati si fara a poza cu un ciocan rotopercutor în mâini. Ma emotioaneaza gândul la Maica Tereza sau la Marie Curie. Dar si personajul Katherine Watson din filmul „Monalisa smile” ma emotioneaza la fel de mult. Si ca scriitor o femeie se poate manifesta feminist si poate pune la fel de bine o serie de problematici delicate, serioase, dificile ca si un scriitor-barbat. Daca feminismul este cuprins în tot ce am enumerat eu, atunci e posibil sa fiu feminista. Nu am însa neaparat aceasta pretentie.