Multumesc!

E inceput de an.
Fiecare isi pune cate o dorinta, fiecare are un gand, o speranta ascunsa intr-un colt de inima, fiecare isi doreste un an mai bun, un an in care sa nu mai greseasca, un an in care sa zambeasca mai mult si sa obtina mai multe impliniri fie ele profesionale sau personale, fie ambele.

Anul ce trece ramane in trecut, ramane doar a amintire a neimplinirilor si tind sa cred ca nu merita doar atat. Anii din viata noastra au o valoare, o poveste. Fiecare an are agatat de el cel putin un vis pentru care ne-am zbatut 365 de zile sau 366, dupa caz, fiecare an merita sa fie apreciat pentru tot ceea ce ne-a oferit si pentru toate clipele bune sau rele care le-a oferit.

Acelasi lucru se intampla si cu oamenii care trec prin viata noastra si nu raman sau ii alungam chiar noi. Sunt uitati sau, mai rau, blamati. De ce? Poate acesta a fost destinul lor, sa treaca prin viata noastra, sa ne ofere o lectie, o privire, un gand si sa plece. Pe moment nu vom constientiza impactul lor asupra noastra, dar, in timp, ne vom aminti de ei si vom simti nevoia sa ii cautam si sa le multumim. In general, acesti oameni nu ne-au oferit zambete, sunt oamenii care au fost duri, sunt oamenii care au aruncat cu sageti in noi, sunt oamenii care ne-au criticat atat de aspru sau ne-au ranit atat de mult, incat ne-am dorit sau ne dorim sa nu ii mai intalnim vreodata. Astfel de momente raman in mintea noastra, in sufletul nostru si ne macina. Eu as spune ca ne slefuiesc si ne transforma intr-o varianta mai buna a noastra. Rar se intampla ca evenimetele fericite din viata noastra sa ne schimbe radical, sa ne aduca o noua viziune sau sa ne motiveze sa fim altfel.

Clipele cu cel mai mare impact asupra noastra sunt cele triste, sunt cele in care suntem nervosi, obligati sa iesim din zona noastra de confort sau raniti. Pe moment ne simtit slabiti, lipsiti de orice dorinta de a face ceva, ne aruncam intr-un colt de pat si plangem pentru a ne elibera de toata tensiunea adunata si de toate cuvintele care nu le-am rostit cu voce tare. In acele momente simtim cum pamantul ne fuge de sub picioare si cerul ne cade in cap si totusi cautam in noi puterea de a strange din ochi si de a varsa ultimele lacrimi. Adormim de cele mai multe ori cu perna stransa la piept si cu dorinta ca acea zi sa se termine si maine sa fie bine. Noaptea trece, vine o noua zi, iar noi pridem curaj, renastem din propriile lacrimi si din propria durere, mai puternici, mai zambitori ca niciodata si mai plini de viata. Cel mai des spunem ca facem asa ca sa nu stie nimeni ce simtim, de fapt acesta este lectia invatata, acesta este scutul nostru si modul in care ne aparam de durere si ne transformam intr-un alt „EU”.

Cate momente de acest gen ai avut in anul care a trecut? Multe, prea multe, prea putine? Cati oameni au fost sursa acestor momente?
Ce-ar fi daca acum le-ai da un mesaj sau un telefon si le-ai spune „Multumesc!” ?
De ce sa faci asta? Pentru ca esti diferit in 2016, pentru ca esti mai bun, pentru ca stii sa ierti si pentru ca acel om are nevoie sa stie ca tu nu ai resentimente fata de el. Doar atunci el va sti ca dincolo de orice intentie a lui tu ai reactionat matur si ai luat ce a fost mai bun si aceasta poate fi lectia pe care o oferi tu acelei persoane.

La fiecare inceput de an imi propun sa nu imi fie frica de momentele triste din viata mea, imi propun sa am puterea sa ma detasez macar o secunda de acele momente si sa privesc lumina din ele, partea buna si lectia, imi propun sa invat din ele si sa le apreciez. Cred ca in viata primim exact ceea ce putem duce si toate caderile noastre au un singur scop: „Sa ne ridice!” si cand incepi sa cazi prea mult iti cresc aripi si inveti sa si zbori.

Ionel Roxana Bianca

O combinatie de extreme prinse in acorduri de pian, limbaje de programare si o pasiune pentru scris.