Metal
Poetry este o lume în sine cu propria ei poveste de viață armonios
împletită cu drumul parcurs de mine.
Am
început în 2008 să restaurez motociclete, eu fiind motociclistă
din 2003. În timp, am trecut la ansamble de mașini și apoi la
marea mea dragoste: restaurarea obiectelor de cult și de artă. Am
creat pentru prima oară în 2014 și nu am insistat prea mult până
prin 2015/2016.
N-am
avut niciodată o viziune artistică și, fiind o persoană care a
urmat doar școli cu profil real (masterandă în fizică-chimie),
mi-a lipsit abilitatea de a vedea creația în tot procesul ei.
Privind
în urmă, am senzația că am ajuns să creez artă în metal
datorită unui cumul de situații. Mi-a plăcut întotdeauna să
citesc și am trăit prin cele peste o mie de cărți citite, sute de
vieți. În 2010 a murit tatăl meu, iar eu am căzut de pe
piedestalul pe care mă vedeam, din sânul siguranței financiare și
m-am trezit o copilă singură, fără bani și fără acoperiș
deasupra capului. Pe scurt, din copil de bani gata am ajuns cu câțiva
saci de lucruri în stradă.
Experiența
din cărți am început să o aplic ușor ușor în toate situațiile
complicate ale unei vieți lipsite de sprijin, finanțe și
siguranță. A trebuit să învăț să mă descurc și în urma
tuturor dramelor și traumelor am rămas în viața mea cu experiențe
bogate și oameni excepționali.
Prin
2016 am început să simt acut, organic, nevoia să spun ceva, să
vorbesc despre vârfurile pe care nu le vedem când suntem la poalele
stâncilor, despre felul oamenilor, miracolul vieții, despre momente
și despre continua luptă cu viața.
Nu
știu să desenez, nu am răbdarea și finețea necesară să lucrez
cu sticla, lemnul, ceramica sau hârtia așa că mi-am îndreptat
privirea spre metalul pe care îl cunoșteam din restaurări. Am
crezut că dacă trăiești intens o emoție, o stare și o vezi clar
cu ochii minții, va fi ușor de transpus într-un obiect. M-am
înșelat de două ori. În primul rând, am descoperit că procesul
creației în sine, ca muncă cu metalul nu este la fel de ușoară
cum pare în filmulețele de pe internet. Am stricat materiale și
scule insistând să exersez. În al doilea rând, am descoperit că
mintea mea s-a format într-un anumit fel în timpul școlilor, și
nu văd viața la fel ca un artist, astfel a trebuit să învăț să
creez ceva artistic prin pași matematici.
Artiștii
au o emoție și văd rapid forma perfectă în material pentru ea.
Eu trebuie să transpus emoția într-o poveste și apoi să gândesc
logic fiecare etapă a creației astfel încât să compun un obiect
din simboluri specifice poveștii, care la final să transmită o
emoție. Mi-a fost cumplit de greu de multe ori pentru că nu văd
trecerea formelor complexe de la 2D la 3D și invers, fiind nevoită
să-mi descompun obiectele tridimensionale în planuri și să le
construiesc individual.
Metal
Poetry a apărut în 2017 odată cu motto-ul meu „Vând povești,
obiectele sunt bonus!”. Poate pare ciudat că o Poezie Metalică
vinde Povești, dar este cea mai bună descriere pentru cum văd
viața și cum îmi compun obiectele.
Îmi
place să cred că existența este o poezie, fiecare parte a unei
vieți este un vers din această cuprinzătoare poezie. Fiecare
cuvânt din fiecare vers are o poveste în spate pentru că altfel nu
ar fi fost ales. Momentele vieții sunt povești ce pot fi rezumate
printr-un cuvânt simbol, mai multe povești/cuvinte dintr-o perioadă
devin o strofă. Rezultă o poezie compusă din povești.
Metal
Poetry este o poezie din momentul în care am creat primul obiect,
până în clipa în care îl voi compune pe ultimul. Versurile ei
sunt seriile de obiecte, iar cuvintele sunt creațiile individuale.
Fiecare obiect al meu are o poveste în spate, nici un obiect nu a
apăratul de dragul de a face o formă din metal. Am avut ceva de
spus, m-am luptat să descopăr o metodă prin care să creez un
obiect și am forțat metalul să îmbrace informația respectivă.
Tot
prin 2017 am realizat că obiectul în sine nu transmite complet tot
ceea ce vreau eu să spun, așa că am început să mă joc cu
scrisul, să descriu în mici povești ideea din spatele creației.
Se spune că artistul nu trebuie să-și explice arta, pentru că
este ceva subiectiv ce trebuie lăsat liber pentru propria viziune a
privitorului. Sunt și nu sunt de acord, obiectele mele oricum au o
sumedenie de simboluri ce dau frâu liber imaginației, dar au și o
poveste care trebuie spusă așa cum am simțit-o și care nu vreau
să fie greșit interpretată pentru că fiecare strop de sudură are
ceva anume de spus.
Joaca
mea cu scrisul a dus la apariția cărților, ultima publicată
„Copiii Viitorului” este o lume nouă compusă din lumile
personajelor. E un joc pe mai multe planuri într-o poveste fantasy.
Am descris niște situații interne, gânduri și viziuni pe care nu
le-aș putea pune în metal niciodată așa cum le văd. Scrisul îmi
completează lucrările în metal.
Continui
să lucrez și să creez, deși meseria în sine nu e nici pe departe
satisfăcătoare financiar, pentru că am mare încredere în puterea
artei și a culturii. Arta a avut dintotdeauna abilitatea de a forma
convingeri, de a schimba viziuni și de a mișca mase. Mai mult decât
atât, arta a fost cea care a revoluționat multiple domenii prin
descoperirile făcute de la chimie până la tehnologie. Arta a fost
la începutul multor specialități și continuă să se dezvolte
concomitent cu ele.
Pentru
mintea mea de fizician-chimist, arta este o știință
multidisciplinară și omniprezentă.
Subiectul
principal al lucrărilor mele este mintea umană și existența ei în
complexitatea vieții. Surprind momente care descriu miraculoasa
perfecțiune a unei vieți nedrepte, reușita unui om cu handicap,
dragostea unui om chinuit, caracterul vertical născut din traume,
golul oamenilor cruzi, puștiul oamenilor traumatizați, frigul celor
singuri etc.
Îmi
place să spun povești pentru că sunt metoda sigură prin care poți
transmite ceva care să fie bine primit. Învățăm eficient atunci
când ne distrăm, suntem relaxați și liberi să visăm. Poveștile
au această fantastică abilitate de a ajunge la mintea și inima
omului.
Nu
m-am pregătit pentru o viață de artist, am urmărit alte meserii,
am învățat alte lucruri, viața însă a avut alt plan pentru mine
și mi-a forțat mâna în direcția asta. Sunt sculptor în metal
fără voia mea și continui să o fac de dragul celor care îmi
apreciază lucrările și pentru cei care văd importanța artei și
a culturii în viața unei societăți.
Cine
sunt eu? Metal Poetry by Cristina Dinu, o poveste ce sper că nu se
va încheia odată cu moartea mea și va continua să se scrie
singură prin ceea ce va aduce în viața oamenilor care întâlnesc
sculpturile și cărțile mele.
Fragment din romanul „Plasă pentru vise” de Iulia-Florentina Paciurea
Urmatorul
Fragment din romanul „Copiii viitorului” de Cristina Dinu
PARTENER MEDIA LA
Acest website foloseste cookie-uri pentru a furniza vizitatorilor o experienta mult mai buna de navigare si servicii adaptate nevoilor si interesului fiecaruia.
Lasa un comentariu