Ne stim de mult timp, dar doar din on-line. Ar fi fost si complicat altfel, tinand cont ca Maria a locuit patru ani in Malta si, din 2018, s-a mutat in Ialia, acolo unde a obtinut si cetatenia. Iar acum, tot cu ajutorul internetului, desigur, am invitat-o sa intre in casa Chic Elite si sa-mi raspunda la cateva intrebari.
Multumesc anticipat pentru timpul pe care ni-l vei dedica. Am spus mai sus ca ne cunoastem de mult timp, dar nu am precizat ca revista Catchy a fost „vinovata”. De altfel, in Catchy te-am citit pentru prima data. Ce inseamna pentru tine aceasta colaborare? Au mai fost si altele similare?
Desi nu prea am memoria datelor, imi amintesc foarte bine ziua in care am inceput colaborarea cu revista Catchy: 24 februarie 2015. Gemeau retelele de socializare de postari referitoare la Dragobetele care saruta fetele, iar eu ma refugiasem in oaza mea virtuala, recent descoperita, pentru a vedea ce au mai scris Petronela Rotar, Corina Ozon sau Ana Barton (ca sa pomenesc doar cateva dintre numele care imi strarnisera atunci interesul si admiratia), cand mi-a sarit in ochi fraza urmatoare: „Curaj, si tu poti sa scrii pe Catchy!”.
Atat de personal mi s-a parut acest indemn, incat am trecut imediat la fapte. In mai putin de doua ore am scris un text pe care l-am trimis imediat revistei, iar raspunsul Mihaelei Carlan a fost mult mai rapid si mai prietenos decat ma asteptam.
Articolul a fost publicat spre seara, dupa ce l-am retusat putin și, spre marea mea surpriza, a fost bine primit de cititori. După aceea, am prins curaj si am tot scris.
Nu, nu am colaborat cu alte reviste; toate textele care mi s-au parut publicabile, le-am trimis fara sa ezit la Catchy care, pentru mine, este mai mult decat o revista.
Cum ai inceput sa scrii și cum se impaca numerosii ani de cariera juridica cu literatura?
Am inceput sa scriu pe la 9 sau 10 ani, imitindu-i pe tatal meu si pe sora mea, Gina, care scriau niste poezii pline de umor. In acelasi timp, insa, voiam sa fiu diferita, asa ca abuzam de neologisme, chiar daca nu le cunosteam intotdeauna sensul. Ce rusine mi-a fost cand am descoperit ca ingredientele nu erau tot una cu impedimentele sau ca implacabil nu era sinonim cu impecabil! Poate de aceea nici nu am mai scris multa vreme, in afara de cateva poezii melancolice si multe pagini de jurnal, la varsta adolescentei.
Dupa ce am terminat facultatea, am fost, pentru o scurta perioada, stagiara unui eminent avocat care studiase dreptul inainte de instaurarea regimului comunist. De la el am invatat ca un jurist, pentru a fi convingator, trebuie sa fie si un pic scriitor, chiar daca limbajul juridic este, oarecum, limitativ. Imi amintesc si acum modul in care isi pregatea fiecare pledoarie in parte: folosea fraze scurte si concise, nedorind sa plictiseasca instanta sau sa-si deruteze clientii, dar nu se sfia sa foloseasca si simpatice sau dramatice figuri de stil, cu care reusea, de fiecare data sa capteze atentia tuturor. Bine, maestrul meu era si un pic actor (propriul lui maestru ii finantase, in tinerete, cursuri de actorie cu marea Lucia Sturza-Bulanda), iar acest lucru facea din el, cel putin in ochii mei, un avocat aproape perfect.
Mie, talentul actoricesc mi-a lipsit dintotdeauna, dar am compensat cu usurinta de a ma exprima in scris, iar acest lucru m-a ajutat, cu siguranta, in profesia mea, stiut fiind cat este de important ca cititorul oricarui act juridic sa priceapa „ce a vrut sa spuna autorul”. Pe de alta parte, sunt incredintata ca studiile juridice imi vor fi cat se poate de utile in proiectul literar pe care il am, de ceva vreme, in minte.
Asadar, pot sa spun ca „numerosii de ani de cariera juridica” se impaca de minune cu literatura, completandu-se reciproc.
Am mentionat ca esti plecata de mai multi ani din tara si totusi ai ramas fidela scrisului în limba materna, corect? Ai cochetat cu scrisul în malteza sau italiana?
Da, am ramas destul de fidela scrisului in limba romana, pentru ca este, totusi, limba in care gandesc, visez si iubesc (cu sotul meu vorbesc mai mult in romana, decat in italiana; asa ne-am obisnuit). Spun „destul de fidela” pentru ca, recent, am inceput sa scriu si in limba italiana. Cine stie, poate intr-o zi voi prinde curaj si voi trimite textele mele si unei edituri din Italia. In ceea ce priveste limba malteza, trebuie sa marturisesc ca, spre rusinea mea, nu am reusit sa o invat in cei patru ani in care am locuit in Malta. Am insa circumstante atenuante: toti maltezii vorbesc limba engleza, aceasta fiind a doua lor limba oficiala. Din cate am inteles de la prietenii mei maltezi, unele familii au renuntat cu totul la limba materna, comunicand exclusiv in engleza, iar tinerii care inca mai vorbesc malteza, au, din pacate, mari dificultati in a scrie in aceasta limba.
Cum ti se pare piata de carte din tarile in care ai locuit fata de cea din Romania?
Despre piata de carte in cele doua tari in care am locuit, as spune ca cea malteza este in mare suferinta, spre deosebire de cea italiana, care se simte relativ bine. Statisticile spun ca doar 35% dintre maltezi citesc mai mult de o carte pe an, iar atunci cand o fac, prefera cartile in limba engleza, spre disperarea aparatorilor identitatii si limbii malteze. Practic, in Malta, nu mai exista nicio librarie dedicata in exclusivitate cartilor, toti librarii fiind nevoiti, pentru a supravietui, sa vanda si alte lucruri, precum produse de birotica și papetarie, jucarii sau chiar dulciuri si bauturi racoritoare.
De cealalta parte, in Italia, vanzarile de carte au crescut semnificativ, mai ales in ultimii doi ani. Totusi, se pare ca numarul cititorilor nu a crescut, ramanand in jur de 56% din populatia cu varste cuprinse intre 17 si 75 de ani, dar cititorii pasionati, asa-numitii „lettori forti” cumpara tot mai multe carti, piata depinzand, in mare masura, de ei. De fapt, cred ca acelasi lucru se intampla si in Romania; cine citeste va mai citi, pentru ca literatura da dependenta, iar cine nu, va fi foarte greu de convins sa incerce, macar cu o carte pe an.
Vorbeste-ne, te rog, despre debutul tau literar. Cum a luat nastere „Straina de la ultimul etaj” si ce reprezinta ea pentru tine?
„Straina de la ultimul etaj” a venit pe lume cam in acelasi mod in care am venit si eu, cu 54 de ani in urma, adica fara sa fie in program. Totusi, probabil ca intr-un cotlon al mintii mele incoltise deja ideea de a publica o carte, pentru ca incepusem, aparent fara motiv, sa revizuiesc cateva texte mai vechi si sa ma gandesc la altele, noi.
Si iata ca, intr-o zi, pe la inceputul lunii octombrie 2021, imi scrie Marietta Dobrin, autoarea volumului Fata cu cimbru in buzunar si ma intreaba daca nu cumva am sughitat cu o zi inainte. Nu-mi aminteam sa fi sughitat, dar ea a insistat ca acest lucru trebuie sa se fi intamplat, din moment ce vorbise mult despre mine cu Violeta Borzea, redactorul-sef al Editurii National, ajungand, amandoua, la concluzia ca eu ar trebui sa scriu o carte. Apoi m-a anuntat, cu umorul si candoarea-i bine cunoscute, ca a sosit momentul sa ma apuc de treaba, garantandu-mi ca va fi o placere sa lucrez cu Violeta Borzea, despre care a avut numai cuvinte de lauda.
M-am lasat foarte usor convinsa pentru ca, asa cum spuneam mai sus, eram deja pregatita; prin urmare, am contactat-o pe Violeta Borzea, care s-a dovedit a fi exact asa cum mi-o descrisese Marietta: o editoare competenta si o persoana calda, rabdatoare si cu un extraordinar simt artistic, cu care am colaborat extraordinar de bine.
Am scris cu pasiune aceasta carte, inspirandu-ma din intamplari reale. Totusi, tin sa precizez ca personajele, desi par recognoscibile, sunt fictive. Asadar, nu este cazul sa se incerce identificarea sotiei abuzate, a mamei neglijente sau alcoolice, a barbatului in criza varstei mijlocii, ori a politicianului submediocru si corupt, pentru ca toti acestia sunt, in mare masura, rodul imaginatiei mele.
Ce reprezinta, pentru mine, Straina de la ultimul etaj? In primul rand, dovada ca nu este niciodata prea tarziu pentru noi proiecte, fie ele si literare. Apoi, confirmarea principiului ca scrisul este terapeutic. Am strecurat in aceasta carte, ganduri, stari si temeri despre care nu as fi avut niciodata curajul sa vorbesc deschis, nici macar cu persoanele apropiate. La final m-am simtit linistita si senina, ca dupa o lunga spovedanie. Iubesc aceasta carte, cu toate imperfectiunile ei, pentru ca este a mea si, vrand, nevrand, imi seamana.
Unde putem gasi cartea?
Cartea a fost publicata de Editura National si poate fi comandata aici: Străina De La Ultimul Etaj – Editura National.
Te-ai gandit la o posibila traducere in italiana?
Da, m-am gandit la traducerea cartii in limba italiana si sper ca acest lucru sa se intample cat mai curand.
Cum ti se pare literatura contemporana romaneasca fata de cea din pensinsula italica?
In Italia, literatura contemporana este promovata de aproape toate canalele media, existand emisiuni dedicate exclusiv celor mai noi aparitii editoriale. Preferata mea este o emisiune duminicala a unui post national de radio, in care cartile recent publicate sunt prezentate intr-un mod atat de incitant, incat iti vine sa te apuci imediat sa le citesti. Mi-ar placea ca acest lucru sa se intample si in Romania, pentru ca cei care ar avea de castigat ar fi, in primul rand, cititorii.
Eu sunt o mare consumatoare de literatura contemporana italiana si romana, dar daca, in primul caz, citesc doar acele carti despre care am cateva referinte obiective, in al doilea caz, merg pe propria intuitie sau pe recomandarile putinilor prieteni cititori. Desigur, nu ma refer aici la scriitori precum Alessandro Baricco, Elena Ferrante (oricine ar fi ea) sau Mircea Cartarescu (foarte cunoscut in Italia), ale caror noi carti le-as cumpara pe data, fara sa am nevoie de vreo recomandare.
Ce urmeaza in plan literar?
In ultimul timp, m-am tot gandit sa scriu un roman inspirat dintr-un caz judiciar, asa ca mi-am propus sa incep munca de documentare cat mai curand dupa lansarea Strainei. Sper sa nu rada divinitatea de planurile mele.
O intrebare de care nu scapa niciuna dintre intervievatele Chic-Elite: Care este viziunea ta vizavi de femeie si putere? Te consideri feminista?
Eu cred ca nimeni nu se mai indoieste, in zilele noastre, de capacitatea femeilor de a se afirma in societate. Cu toate acestea, este suficient sa ne uitam la componenta guvernelor ori a structurilor de conducere ale oricarei organizatii, ca sa ne dam seama ca inegalitatea de gen este inca o problema cat se poate de serioasa, oriunde in lume. Apoi, daca ascultam programele de stiri, aflam, aproape zilnic, ca inca o femeie a fost ucisa, desfigurata ori supusa unor tratamente degradante chiar de catre sotii sau iubitii lor. Citeam, recent, ca in Europa de est, nu mai putin de 70% dintre femei au fost, cel putin o data, supuse violentei domestice; in Europa occidentala, procentul ar fi de 30%, dar fenomenul ramane la fel de ingrijorator.
Din pacate, traim intr-o societate inca patriarhala, in care femeile, daca vor sa razbeasca, trebuie sa depaseasca mult mai multe obstacole decat barbatii.
Da, sunt feminista, in masura in care imi doresc o reala egalitate de sanse intre femei si barbati, renuntarea la comportamentele misogine, la prejudecatile de tipul „locul femeii este la cratita”, la aluziile cu tenta sexuala la locul de munca sau chiar la fluieratul asa-zis admirativ dupa femei, pe strada. Nu stiu insa, daca mai sunt la fel de feminista atunci cand ma bucur ca sotul meu imi pregateste micul dejun, imi face complimente, plinul la masina sau tot felul de surprize placute, dar cine m-ar putea condamna pentru asta? Pana la urma, cred ca gesturile frumoase fata de partener trebuie sa intre in fisa postului fiecaruia dintre noi.
Mutumesc tare mult!
