Pe doamna Eugenia Dumitriu o stiu de multi ani. Si cand zic multi, nu ma refer la 8-9, ci la aproape… 20, cand doamna Dumitriu a inceput colaborarea cu ziarul romanilor din diaspora, „Roman in Lume”, acolo unde a publicat numeroase materiale culturale. Ne-am intalnit la o seama de evenimente ale comunitatii romane din Madrid, inclusiv la expozitia de caricaturi a tatalui meu, Alexandru Lincu.
In primul rand, as vrea sa va multumesc pentru colaborarea dumneavoastra din anii petrecuti in Peninsula Iberica si, in al doilea rand, va multumesc ca ati acceptat invitatia Chic Elite de a sta de vorba. Cum am spus, noi ne-am cunoscut in Spania. Cum ati perceput dumneavoastra viata culturala a romanilor din diaspora?
Eu trebuie sa va multumesc pentru colaborarea pe pamant iberic pentru ca, in primul an acolo, am vizitat muzee, case memoriale, strazi si parcuri, dar nu gandeam ca voi scrie despre aceste vizite si nici nu intrasem in contact cu romanii de acolo. Pentru mine, viata pe taram cultural a inceput odata cu colaborarea la ziarul „Roman in Lume”, atunci am reinceput sa scriu si sa particip la diverse evenimente culturale in care erau implicati romanii mei si Romania mi-a fost readusa de pictori, scriitori, poeti langa inima mea. Astfel am recunoscut in fiecare dintre ei un veritabil ambasador al tarii mele acolo, caci ei erau cei care faceau cunoscute cultura, traditiile, credinta ortodoxa acolo, schimband de multe ori in bine imaginea tarii si a romanilor care, prin 2013, cand am ajuns acolo, erau priviti doar ca forta de munca ieftina și, in general, la negru.
La inceput erau putine si parca timide activități, dar odata cu cresterea numarului de romani au aparut mai multe reviste si periodice de limba romana, centre culturale, ICR-ul era din ce in mai activ, promova tara prin romanii din Spania, cat si prin artisiti plastici si scriitori din Romania, au apărut radiouri romanesti, acolo am avut primele emisiuni de cultură romaneasca. Aveam doua ore de emisie, in prima readuceam in memoria romanilor mei scriitori, poeti, traditii si obiceiuri de acasa, din tara și in a doua ora le vorbeam despre oameni de cultura din Basarabia, romanii nostrii dintre care, in anii comunismului, nu o stiam decat pe Sofia Rotaru cu celebra ei melodie „Melancolie”. Prin urmare, atat pentru mine, cat si pentru majoritatea romanilor de acolo, viata culturala devenise vitala ca aerul și era din ce in ce mai bogata, mai variata. Intalnirile de la diverse evenimente, cum ar fi lansari de carte, vernisaje expozitionale devenisera sarbatori, mai ales ca multi romani pe care i-am cunoscut acasă, in țara, nu pictasera, nu scrisesera, nu cantasera si acolo s-au redescoperit prin intermediul talentelelor lor native de care nu se ocupasera acasa sau pe care chiar nu și le cunoasteau.
Aveti si un blog. Cand ati inceput sa scrieti aici si ce subiecte abordati?
Blogul meu, caruia nu-i dau numele pentru a nu ii face publicitate gratis si mai ales pentru ca in ultimii doi ani l-am cam lasat de o parte, s-a nascut din necesitatea de a avea unde publica cronicile literare si pe cele plastice despre munca altor scriitori, poeti, pictori etc., desi eu le trimiteam fiecaruia si ei le-au publicat in diverse reviste de cultura din tara – și amintesc aici doar „Plumb”, „Ramuri,” dintre cele care sunt mai cunoscute de publicul larg – multe reviste si din afara țării, cronicile scrise de mine ajungand in reviste de limba romana din Canada, Cipru, Australia, Grecia. Eu nu am refuzat pe nimeni si nici nu am primit plata pentru ele, am mers pe principiul ca bine faci, bine gasesti, desi nu s-a intamplat asa, dar mi-au adus totusi satisfactii foarte mari, au fost scriitori de marca care au folosit acele cronici ca prefata sau postfata la cartile lor si chiar pe spatele copertilor cartilor publicate de ei. De asemenea, artisit plastici au editat pe invitatiile lor la diverse vernisaje fragmente din cronicile scrise de mine. Am considerat atunci, ca si azi de altfel, ca plata si multumire sufleteasca mai mare ca aceasta nu exista. Apoi blogul l-am folosit, de fapt, mai mult pentru așa ceva, desi l-am creat initial să-mi public munca fragmentar. Astfel, pe blog am publicat capitol dupa capitol, primul roman scris de mine, mi-am publicat poeziile, fotografii ale tablorilor realizate de mine. Eu nu am batut la usa niciunei reviste sa ma publice, desi m-au publicat unii, dar e bob numarat, si nici nu am pretins nimanui sa-mi publice munca. Azi nu prea il mai folosesc, mai rar postez cate o poezie, dar nu mai fac publica nicio panza lucrata de mine.
De asemenea, ati publicat mai multe carti. Cu ce volum ati debutat? Ne puteti spune cateva cuvinte despre fiecare in parte si, mai mult, de unde pot fi cumparate acestea?
Înainte de a debuta, in ultimii doi ani de liceu, am fost o colaboratoare permanenta a ziarului judetean, unde ajunsesem sa semnez statul de plata lunar, apoi a urmat cenaclul Gala Galaction, unde mi-am citit o parte din poezii, dar nu imi permiteam din punct de vede material sa public o carte si nu eram singura in aceasta situație. Intr-o bună zi, scriitorul si pictorul Nicolae Lupu, care devenise sef al directiei pentru cultura a judetului, a decis sa lanseze o pleiada de poeti intr-un volum colectiv, volum care s-a numit „Zodia harfei”. Partea mea din cartea de debut s-a numit „Umbra de stea”. Acesta a fost inceputul, debutul meu colectiv pe banii directiei pentru cultura, alocati special pentru debutul celor care nu isi permiteau o lansare proprie de carte. Volumul a ajuns la cativa cititori si in bibliotecile din judet, insa nu a aparut si in librarii pentru a putea fi achizitionata de cititori.
După ce am revenit in tara, primaria orasului meu natal a alocat si ea un fond monetar pentru publicarea celor care meritau sa fie publicati, adica lucrarile lor aveau un bun de tipar, in colectia „Drum” a Casei de Cultura. Din acea clipa, am simtit rezistenta celor din orasul meu contra muncii mele, au fost unii care mi-au zis sa ma intorc de unde am venit, adica din Spania, sa ma publice aia, ca aici se publica doar cei din localitate, am fost si intreabata de unde sunt – pai eu eram de cinci generatii din acest oras, aici m-am născut, am crescut… Tot atunci m-au dat si afara din singurul cenaclu din oraș, spunandu-mi ca acolo vin numai profesori, nici nu m-au lasat sa le spun ca eu sunt educatoare de profesie, dar am muncit ca educatoare doar un an. A fost primul soc puternic si totusi mi-am dus manuscrisul pe un CD la Casa de Cultura si l-am predat in prezenta doamnei director de atunci, domnului redactor sef al unui ziar local care aparea la ei. Acestora le-a placut poezia mea si mi-au publicat cartea pe banii primariei alocati pentru publicare de carte, lucru care i-a suparat pe multi. Asa a aparut primul volum de versuri semnat doar cu numele meu, intitulat „Vremuind”, volum pe a carui prima pagina am scris ca il dedic iubitului meu oraș, dar nici aceasta carte nu ajuns in librarii, ci doar in biblioteci si in posesia celor prezenti la lansare in incinta Casei de Cultura.
Dupa cativa ani, dupa ce terminasem de scris si primul roman pe care mi-l publicasem fragmentar pe blogul meu, din nou a aparut oportunitatea de a publica o noua carte, tot pe banii primariei alocati pentru publicarea unor autori de carte, asa ca din nou am dus la Casa de Cultura un nou CD pe care, de aceasta data, era romanul. Am fost contestata din prima, unii au facut circ la sedintele de consiliu ale primariei pentru ca indraznisem sa mai dau o carte spre publicare, au scris cronici oneroase la finalul carora ma trimiteau iar inapoi de unde am venit, adica in Spania. S-au format de-a lungul unui an cinci comisii de evaluare a manuscriselor si romanul meu ramanea mereu pe primul loc in top, mai mult, se departaja cu punctaj considerabil de alte manuscrise care isi pierdeau dreptul de a fi publicate si tot atunci eu am dat „la concus”, sa-i spunem asa, nu numai romanul, ci si cartea „Ungherele sufletului” care avea peste patru sute de pagini, pentru ca erau acolo toate materialele pe care le publicasem in revista „Contemporanul” pe parcursul a cinci ani, cat am fost corespondenta de Spania pentru aceasta prestigioasa revista, colaborare care a incetat in clipa in care m-am intors in țara, dar am ramas prieteni, stima si respectul fiind reciproce.
Dupa trecerea prin cinci comisii, atat romanul, cat si „Ungherele” au primit bun de tipar, romanul pe primul loc. Au plecat spre editare la o editura din Craiova. La un moment dat, am fost chemata sa fac corecturile la roman, dar la biroul unei angajate de acolo, din Casa de Cultura, lucru putin mai mult ciudat, dar cum nu era mult de corectat, am facut corectura intr-o viteza de nedescris și, la final, a intrat in birou si directorul spunand ca ei se grabesc ca trebuie sa plece la un eveniment si eu sa semnez repede doua hartii prin care eram de acord să imi reeditez cele doua carti doar in colectia lor si am semnat fara sa am nici cea mai mica banuiala de urgia in care intram, ororile la care aveam sa fiu supusa.
Intr-o zi, a venit de la editura romanul publicat și, ca orice bun creștin, am zis sa-i fac o poza si sa-l pun pe Facebook, sa anunt aparitia lui, dar persoana care mi-l aduse mi-a spus ca nu pot, trebuie sa-l posteze mai intai Casa de Cultura, ca este al lor. Nu am inteles cum vine asta, era cartea mea, eu o scrisesem, asa ca l-am sunat pe director care mi-a ras batjocoritor in telefon, spunadu-mi ca nu am niciun drept asupra acesteia, ei fiind proprietarii cartii mele și, daca vor, nici nu o lanseaza. Abia atunci am citit acele hartii pe care ma pusesera sa le semnez si am descoperit ca eu le cedasem lor toata opera mea scrisa de-a lungul a saizeci de ani de viața, plus opera plastica, adica toate panzele mele si cele pentru care obtinusem premii internaționale, plus cele trei lucrari din perioada „Contemporanul” care sunt si azi in analele Academiei Romane si-mi pierdusem definitiv dreptul de a mai publica orice, atat in tara cat si in strainatate. Toata povestea s-a lasat cu un preinfarct la ora doua din noapte și, cu toate ca mi se spusese ca nu am voie sa vorbesc cu nimeni despre cele întâmplate, eu am fost la cabinetul unui domn avocat cu maleficele hartii, am raspuns la multe intrebari puse de domnul avocat și, pe cale legala, cu ajutorul acelui minunat om, am reusit sa reintru in drepturile de autor pe toata munca mea. Cu ajutorul doamnei viceprimar si al domnului primar al orasului din acea perioada, de la care am descoperit, oferindu-le hartiile cu pricina, ca ei nu stiau nimic, individa care ma pusese sa semnez a fost intrebata de trei ori daca numai mie mi-au luat drepturile de autor si a treia oara a raspuns cu DA.
Cartea a fost lansata dupa luni bune de la aparitia ei, stand pana atunci sub masa la Casa de Cultura, intr-o cutie de carton. Nici aceasta carte nu a ajuns in librarii si doar in biblioteci si in posesia celor prezenti la lansare, in incinta Casei de Cultura. Cartea „Ungherele sufletului”, care era data la editura pentru publicare si primise si ea bun de tipar de la comisii, a fost retrasa de acolo de catre reprezentantii Casei de Cultura. Dupa aproximativ doi ani, am publicat un fragment din carte pe blogul meu si am spus atunci povestea acestei carti si mi-am exprimat regretul ca nu va vedea niciodata lumina tiparului deoarece nu dispun de niciun venit. Materialul a fost citit de Domnul Director al editurii RAFET care m-a contactat pe Facebook spunandu-mi ca ii place și ca imi va publica el cartea care, in nici doua săptămâni, a văzut lumina tiparului. Mi-a oferit un numar de exemplare pe care nu voiam sa le iau doar una, doua pentru mine, sa o tin in mainile mele si restul sa o duca dumnealui in librarii. Nu am dat aproximativ nimanui niciun exemplar, am dus doar la bibiloteca orasului unul si am mai oferit la doua doamne cate un exemplar, in semn de recunostinta si respect, pentru ca datorita si interventiei lor eu imi recapatasem drepturile de autor si posibilitatea sa continui sa public. Asta este povestea cartilor mele: „Zodia harfei” (Umbra de stea), „Vremuind”, romanul „Franjuri de matase” si „Ungherele sufletului”. Niciuna dintre ele nu poate fi gasita acum in librarii.
„Ungherele sufletului” au fost cerute de la editura si de spanioli. Eu sper ca intr-o zi sa le reeditez. În plus, mai am deja un volum de versuri de editat si un alt roman si poate, cu ajutor de la bunul Dumnezeu, le voi edita si reedita, le voi face lansare intr-o librarie sau intr-o alta institutie de cultura, departe de mizeria locului prin care am trecut si cred ca nu va mai urma niciuna, pentru ca eu nu pot sa scriu decat despre ceea ce am trait, am iubit, am plans sau am ras, desi am ras mai putin in viata mea.
Cum vi se pare piata de carte din Romania? Dar viata culturala?
Piata de carte din Romania, dupa opinia mea, nu exista, atunci cand voi vedea sau voi auzi ca oamenii au stat la coada de la sase dimineata la libraria Eminescu din capitala, asa cum au stat sa-l cumpere pe Marin Preda, pe Nichita Stanescu si pe alti corifei sau ca a fost mare aglomeratie in incinta nu stiu carei librarii din tara la o lansare de carte, ma voi inclina si voi spune ca exista piata de carte. Pana atunci, poate o sa mai merg vreodata la vreo lansare de carte prin biblioteci sau case de cultura, unde autorul mi-o va oferi si mie ca si celorlalți, gratis si cu dedicatie. Viata culturala tot pe aici sta si ea, cine are bani publica, anunta cu tam-tam lansare de carte, noi ne ducem buluc si vor aparea poze de la eveniment si noi o sa spunem ca suntem participanti activi la viata culturala si ea exista. Atata timp cat mai exista librarii doar in marile orase din tara, la galeriile de arta nu intri sa expui decat dacă, la fel ca si in cazul cartilor, ai bani sa platesti sala, nu ai bani, nu expui, ne multumim cu cei care au bani, expun, cheama si televiziunile si cateva ziare, cam la asta se rezuma asa-zisa viata culturala de la noi in aceste vremuri. Daca ne cunoaștem, ne laudam unii pe alții, desi nici asta nu mai fac romanii intre ei, s-au adunat in grupuri mici, nu au vizibilitate la public si am vazut ca nici nu-i intereseaza, am auzit personal spunandu-se ca „noi facem cultura”, dar se face intre angajatii centrelor culturale ca din astea e plina țara. Inainte era doar o bibliotecara la o bibilioteca intr-un orasel de provincie, acum sunt douaspreze, plus altii despre care eu personal nu o sa inteleg niciodata pentru ce sunt platiti luna de luna.
Stiu ca dumneavoastra sunteti si artist plastic. Ne puteti spune mai multe despre aceasta vocatie?
Pot sa afirm ca sunt artist plastic, desi mie mi se pare ca inca nu am dat totul, dar un profesor doctor in bellas artes a afirmat asta intr-o cronica plastica care a aparut intr-o revista care se editeaza pe cinci continente. M-am intors acasă, in Romania, cu destule premii obtinute in Spania, cu o scoala de pictura de sase ani, absolvita tot in Spania, unde am avut ca profesoara o doamna care a finalizat un premiu Goya, am participat la multe festivaluri internationale, lucrarile mele fiind in cataloage internationale alaturi de lucrarile altor pictori recunoscuti pe intregul mapamond, o lucrare de-ale mele a fost aleasa si a fost editata pe invitiatia unui festival la care au participat pictori din douazecisitrei de tari, asadar, da, sunt artist plastic. In tara am fost foarte bine primita si mi-au fost apreciate lucrarile la Craiova de catre doi profesori doctori in bellas artes, doamna Magda Buce Radut si domnul Emilian Popescu, la galeria Vollard si de catre Ascociatia Artistilor Plastici Senior Art din Craiova, a carei membra am devenit si eu și, participand ulterior alaturi de ei la expozitiile lor colective. De altfel, am uitat sa va spun ca sunt si membra a Asociatiei Artistilor Plastici Spanioli, in urma premiilor primite de acolo. Da, sunt artist plastic, dar am decis sa nu mai public nicio lucrare pe blogul meu, mai lucrez, dar nu asa de mult ca inainte de pandemie.
Vremurile sunt nesigure, ma tem si eu ca toti ceilalti oameni de evenimentele negative care pot cuprinde oricand omenirea, mortii din pandemie, oamenii care au ars la noi in spitale si multe alte orori mi-au cam inchis inima. Eu am pus poezia, frumosul, metafora in tot ce am scris sau am pictat, nu mi-au placut minciuna, umilinta, boala, moartea, nepasarea, astea nu au fost niciodata parte din mine si refuz categoric sa ma aliez la sentimente negtative. Imi place sa fac pe prorocul bun, sa cred ca suntem undeva la un final nefast de veac și, mai repede decat ne imaginam noi, chiar daca s-ar putea sa platim un pret mare, negru, va veni o zi cand ne vom relua fiecare viata la modul elevat, ne vom lua destinul in maini, vom incerca sa daruim lumii doar frumosul, binele, miracolul uman si divin. Poate nu voi mai apuca acele vremuri, dar cred eu ca vor veni, pentru ca si bine si raul au un început, dar si un sfarsit.
Ca om de cultura, care este cel mai mare vis al dumneavoastra?
Sa traiesc, sa editez si reeditez volumul de versuri „Vremuind”, romanul „Franjuri de matase”, volumul „Si plang zorelele-n gradini”, dar si romanul „Lacrimi de peruzea” la o librarie micuta, pe care am gasit-o eu in centrul vechi al Craiovei și, tot acolo, la Craiova, as vrea sa donez Muzeului de Arta de Contemporana cam trei lucrari. Am uitat sa va spun ca in Spania am invatat o tehnica de pictura unica in lume cu care profesoara mea s-a prezentat la premiul Goya si domnii profesori doctori in bellas artes din Craiova au fost uimiti placut si incantati, mi-au spus la vernisaj si in particular ca nu au mai intalnit asa ceva.
O intrebare de care nu scapa niciuna dintre intervievatele Chic-Elite: Care este viziunea dumneavoastra vizavi de femeie si putere? Va considerati feminista?
Aici va raspund scurt, la obiect, din toata fiinta mea, cu toata convingerea, ca femeile sunt de o mie de ori mai buni conducatori decat bărbații. Mai in gluma, mai in serios, daca un barbat raceste, zace, asa cum zicem noi popor, o luna pe perna, o femeie pleaca la munca, face treaba pe acolo la greu, vine acasa, spala, calca face mancare, matura si face si lectii cu copilul, plus de asta, acolo unde sunt femei la conducerea unei localitati, nu sunt probleme mari, oamenii de acolo sunt ajutati sa se integreze, sa nu fie nevoiti sa plece prin Europa dupa o felie de paine. Asta mi se pare mie foarte important, doar o femeie poate sa se organizeze in asa fel incat si comunitatea din jurul ei sa devina infloritoare, indiferent de vremuri si chiar si de venituri chiar. Nu stiu cum sunt femeile in alte tari, dar romancele noastre sunt vrednice, istete, descurcarete si extrem de muncitoare, pe ele nu le sperie asa usor orice adiere de vant. Da, ma consider feminista si, daca maine va candida la presedintia tarii o femeie, eu o votez, nu va intersea cum se numeste, nici partidul de unde vine, pentru mine conteaza omul. Mai in gluma, mai in serios, vreau sa va reamintesc ca se spune ca in spatele oricarui barbat de succes se afla o femeie.
Multumesc tare mult!
Va multumesc si eu pentru interviu, este o onoare pentru mine!
