Una dintre lectiile mele de viata este legata de tendinta de a-i judeca pe ceilalti. Sau nu neaparat „judecata”, dar macar o eticheta mica, acolo. Si o concluzie (nerostita) cum ca eu… hehe… daca eram in locul lui/ei… faceam si dregeam. Cat se poate de fals, desigur. Pentru ca nu o data, la putin timp de la fiecare „sentinta” emisa (repet, in capul meu, asta mai lipsea, sa ma trezesc vorbind cu voce tare despre asta) nimeream in situatii similare in care, culmea, ma comportam exact asa cum se comportase subiectul „analizat” de mine. Sau si mai rau.
Dau un exemplu care nu se incadreaza in extreme (cel mai fericit moment / cel mai nefericit moment), insa este graitor: pana sa devin mama, ma uitam urat la parintii sau bunicii care isi certau copiii prin parc. In capul meu, ideea de a fi parinte era vecina cu basmele, copiii fiind niste fiinte dragalase, ascultatoare, un fel de bibelouri vii pe care le stergi de praf din cand in cand si le scoti la joaca in timp ce tu, ca parinte, te relaxezi citind o carte sau stand la povesti cu o prietena. Nu neg ca sunt parinti care chiar asta fac, insa eu, cand mi-a venit randul sa ies in parc cu odrasla, m-am transformat in cel mai nesuferit parinte, impacientat, ingrijorat si cicalitor referitor la siguranta copilului meu. Probabil ca daca eu, cea de dinainte de maternitate, as fi asistat la scena m-as fi facut pe mine, cea de acum, cu ou si cu otet – si nu sunt sigura daca nu cumva si cu voce tare… Si in timp ce alergam prin toti boschetii dupa copilul naravas, m-a pocnit revelatia si am inteles ca, pana nu esti in situatia respectiva (empatia e insuficienta, oricata imaginatie ai avea), nu ai cum sa intelegi despre ce e vorba (asta o data), dar si ca a emite judecati de „valoare” despre ceilalti este nu numai o pierdere de timp si energie, ci si o mare nedreptate.
Am invatat astfel sa fiu mai toleranta si mai ingaduitoare si sa nu mai „vad” nimic scos din context pentru ca asta duce aproape mereu la interpretari eronate. Si, efectiv, sa nu mai judec pe nimeni. Chiar si cand gandul o ia la galop de unul singur, il opresc rapid, amintindu-mi instantaneu tot ce v-am scris. De aceea, marturisesc sincer, mi-as dori ca anumite lectii sa le invat fara sa ma tot dau cu capul de pragul de sus.
Ana Florescu
Sunt o trecatoare careia ii place sa observa pe unde trece. Si sa-si aminteasca de tot ce a intalnit in calea ei. Si sa invete. Viata insasi este cea mai frumoasa si mai importanta calatorie.
Cred ca, desi analizam inainte, ajungem sa procedam identic cu personajul analizat, fiindca, de fapt, nu suntem niciodata pregatiti, noi, oamenii, sa fim noi in unicitatea momentele noastre. Daca ne ntereseaza sa fim mame mai bune, nu e cazul meu — sunt pe analiza — in loc sa devenim exersand, citim despre asta. Daca vrem sa fim mai frumoase, nu ne ducem la oglinda mai inainte de a citi cum sa facem asta. De parca ar exista manualul perfect despre cum sa fii om, pana la urma. Cum altfel, daca nu exersand? 🙂
[…] Cum am invatat lectia tolerantei […]