Invidia are si efecte benefice

Draga „Alta P.”,

Mi-a atras atentia în mod deosebit articolul tau si, desi intentia mea era sa scriu despre altceva, am deviat (si eu) putin pentru a raspunde confesiunii tale, pe care o consider deja un pas catre „vindecare”.

Am avut si eu, ca tot omul, sentimente de invidie. Le-am trait, m-am manifestat, m-am comportat ca atare.

Invidia, dupa cum ai spus, face, teoretic, parte din categoria sentimentelor negative si cu impact distrugator asupra invidiosului, în primul rând. Daca te consoleaza cumva, desi nu cred ca este cazul tau, am sa-ti spun ca o anume stare de neplacere si disconfort simte si persoana invidiata.
Îti explic „de ce”, relatându-ti o parte din experientele mele, traite în ambele… sensuri.

M-am nascut într-o familie saraca si cu multi copii. Nu foarte multi, dar de ajuns ca sa se nasca, odata cu ei, si acest comportament. Suntem trei surori, eu fiind mijlocia.

Sentimentele de invidie încep înca din copilarie, în special în familii numeroase. Cei mai mari îi invidiaza pe cei mici, apoi, cu timpul, cei mici îi invidiaza pe cei mari, asa încât ajungi, vrând-nevrând, sa experimentezi ambele fatete ale sentimentului.
Eu eram invidioasa pe frumusetea surorilor mele. Eram complexata, frustrata si nu ma puteam bucura sincer de nicio reusita a lor sau, cum ar fi fost firesc, sa sufar pentru esecurile acestora. Un sentiment care ma consuma, dar pe care îl consideram (la acea vârsta) legitim, just.

Nicio mama nu-si doreste astfel de sentimente si comportamente în sânul familiei, deci îmi dadeam seama ca nu sufeream numai eu. Îmi dadeam seama ca manifestarile mele faceau rau si celor din jurul meu. Cu toate astea, cum spuneam mai sus, nu cautam si nu vedeam vreo rezolvare pentru ceea ce numeam „trasatura de caracter”.
Credeam ca exista acolo pentru a dura, ca nu pot lupta împotriva a ceea ce „natura” a gresit la mine. Pâna într-o zi, când mama m-a luat deoparte si mi-a spus:

– Invidia ta nu le va face mai urâte pe surorile tale! Dimpotriva, te va face urâta pe tine. Mult mai urâta decât te crezi!

Nu-ti imagina, draga P., ca m-am schimbat de pe o zi pe alta. Procesul a durat ceva timp, dar am reusit.

Cum?

Mi-am luat alte repere, ca sa spun asa.
Când ma simteam urâta, ma comparam cu altii mai urâti decât mine (nu suna prea frumos, dar asta-i adevarul) . Când ma simteam grasa, intram într-un magazin de haine XXXL si probam bluze sau pantaloni care, evident, îmi erau mari. Si uite asa, usor-usor, am reusit sa scap de fantasma invidiei.

Au trecut 30 de ani de atunci. Nu am mai cunoscut invidia pe niciun plan si mi-a mers mai bine.
Am avut, însa, neplacerea sa o retraiesc recent, dar… pe invers. În cadrul unei competitii în care, chipurile, suntem toti prieteni.
Acolo unde-i concurenta, exista si invidie. Eu am putut sa ma bucur pentru fiecare reusita a multora dintre concurenti, în timp ce reusitele mele au atras invidii. Putine dintre „aplauzele” primite au fost sincere. Ba chiar, au fost voci care au recunoscut ca nu se pot bucura de reusitele altora, premiile câstigate de acestia fiind tocmai tinta lor.

Ce-am simtit?

În prima faza, tristete. Mi-ar fi placut sa se bucure toti (sau aproape toti) de performanta mea. Dar nu, nu este posibil!
Apoi am simtit mila. Mila fata de cei invidiosi.
Crede-ma, si-o spun cu mâna pe inima, mila este cu adevarat sentimentul pe care nu as vrea sa-l trezesc cuiva, vreodata, asupra persoanei mele. Tu vrei? Banuiesc ca nu…!

Draga „Alta P.”,

Invidia poate avea si efecte pozitive, dar numai daca vei sti sa le canalizezi asupra ta în alt mod.
Schimba perspectiva si rezultatele vor aparea imediat!
În loc sa fii invidioasa pe cei care au parte de dragoste, gândeste-te la cei ce sufera mai mult ca tine. Sunt convinsa ca sunt atâtia. Gândeste-te ca nu vei putea fi fericita, atâta timp cât în tine mocneste invidia pentru fericirea altora.
Sau, chiar, ambitioneaza-te sa fii tu mai fericita si mai iubita decât toti. „Daca ei pot, pot si eu!” ar trebui sa-ti fie deviza de acum înainte.
Eu, una, nu as putea sa ma apropii prea mult de o persoana invidioasa, dar mi-as da sufletul pentru cei care nu cunosc acest sentiment sau reusesc sa-l controleze, sa-l directioneze catre acele efecte latente ale lui… efectele benefice.

Si înca ceva…

Niciun sentiment, mai bun sau mai rau, nu este absolut. La fel cum în aceasta lume pacatoasa nu exista nici minciuna, nici adevar… ci totul depinde de culoarea lentilei prin care privim.

Cu prietenie si speranta, Daniela

Daniela Havarneanu

Pe cât de simpla, pe atât de complicata… M-am nascut cândva, prin ’67. „Decretel”, desi sunt convinsa ca ma nasteam si fara ajutorul lui. Nu pentru ca fara mine nu s-ar fi rotit Pamântul, ci doar ca sa fim mai multi în caz ca s-ar opri… Am studiat Dreptul. Cred ca tot de la Decret mi se trage. Desi nu am practicat vreodata meseria, ma consider o persoana justa, corecta. Sau, cel putin, încerc sa fiu. Nedreptatile apasa pe umerii multora dintre noi si daca as putea schimba ceva în lumea asta, cu ele as începe. Sunt mama, fiica, sora, prietena… îndeletniciri femeiesti, dar care ma împlinesc si ma definesc: o feminista convinsa! De aici si apartenenta mea la aceasta comunitate minunata, în ale carei obiective cred cu desavârsire. Pentru ca femeile de azi vor si pot. Femeile de azi sunt mai puternice, mai constiente de valoarea aportului lor în absolut toate aspectele vietii societatii. Femeile de azi au voce. Si eu ma alatur cu toata fiinta „corului”, pentru o viata mai buna si mai dreapta pe Pamânt.