
Avocat de profesie și scriitor prin vocație, Corinne Rakoczy navighează între două lumi aparent opuse: rigoarea juridică și libertatea ficțiunii. În acest dialog, am provocat-o pe Corinne să ne vorbească despre memorie, destin, procesul scrisului și felul în care experiențele reale se transformă în literatură.
Sunteți avocat și scriitor în același timp, iar sala de judecată este un spațiu al conflictelor reale, uneori dramatice. Au existat situații sau tipologii umane întâlnite în cariera juridică, care v-au inspirat personaje sau teme literare?
Da, fără îndoială. Omul care lucrează mulți ani în justiție ajunge să cunoască natura umană într-un mod profund. Sala de judecată nu este doar un loc al conflictului juridic, ci și un spațiu în care omul este adus în fața propriilor limite, frici, greșeli sau dezamăgiri.
Desigur, într-un dosar se judecă, în primul rând, problema juridică și nu omul în sine. Totuși, pe parcursul administrării probelor, al declarațiilor, al confruntărilor și al întregii desfășurări procesuale, începi să observi inevitabil temperamentul, caracterul, felul de a reacționa, precum și circumstanțele care au influențat anumite alegeri sau moduri de gândire. Uneori înțelegi că în spatele unei simple semnături, al unei minciuni sau al unui conflict aparent banal există ani întregi de frustrări, suferințe, orgolii, dependențe afective sau forme de teamă.
Am întâlnit de-a lungul carierei tipologii umane foarte puternice, atât în direcția infracționalității, cât și în direcția umană, morală. Oameni care au mințit atât de mult încât au ajuns să creadă propriile minciuni, oameni dominați de orgoliu sau de dorința de control, dar și oameni care, în momente foarte grele, s-au prezentat cu demnitate și luciditate. Uneori am văzut în instanță tragedii umane mai profunde decât cele pe care le-ai fi asociat, poate, cu un dosar penal.
Am folosit în temele pe care le-am ales imagini, stări și tipologii pe care le-am întâlnit în cursul vieții mele profesionale și nu numai. Gândiți-vă doar la o ședință de judecată în care un judecător trebuie să soluționeze într-o singură zi zeci de divorțuri cu minori. În astfel de ședințe există zeci de familii destrămate, oameni care se privesc în același timp cu resentiment, disperare sau oboseală, iar conflictul ajunge, uneori, să transforme inclusiv copilul într-un element al disputei dintre adulți. Lucrul acesta este greu de privit și greu de înțeles din exterior.
Fiecare dosar este o dramă în sine. Poate tocmai de aceea am fost atrasă încă din perioada stagiaturii să caut în om mai mult decât poziția lui juridică. Căutam în expresii, în gesturi, în felul de a vorbi sau de a tăcea, imaginea reală a omului, nu doar imaginea pe care încerca să o construiască în fața instanței. Cred că de acolo a început și căutarea mea literară și filozofică: întrebarea „cine este omul?” și, poate mai greu decât atât, „ce este omul?”.
Aș spune că experiența juridică mi-a oferit capacitatea de a privi omul în etapele cele mai conflictuale ale vieții sale, în legătură directă cu dorințele, fricile, interesele și vulnerabilitățile lui, dar și cu ceea ce fiecare consideră, în mod subiectiv, că este dreptate. Uneori această dreptate interioară coincide cu legea, alteori intră în conflict cu ea. Cred că tocmai tensiunea dintre adevărul interior al omului și adevărul juridic reprezintă una dintre marile surse de reflecție atât pentru justiție, cât și pentru literatură.
În romanele dvs. se simte foarte puternic prezența trecutului și a memoriei. Ce rol joacă istoria familială în felul în care construiți o poveste?
Da, istoria familială joacă un rol foarte important în felul în care construiesc o poveste, chiar și atunci când nu este prezentă în mod direct. O familie nu transmite doar nume, fotografii sau întâmplări, ci și moduri de a gândi, frici, forme de iubire, tăceri, slăbiciuni, obsesii, uneori chiar tipare care se repetă fără ca oamenii să-și dea seama.
În romanele mele, în poveștile mele, trecutul apare des. Este o alegere. Nu este un decor nostalgic, ci mai degrabă un vas, un vehicul prin care pot fi trezite anumite amintiri. Amintiri importante, amintiri care ne pot modifica sau îmblânzi gândirea. Și asta pentru că amintirile sunt, de regulă, selective. Creierul tinde să păstreze mai bine ceea ce a fost bun decât ceea ce a fost rău.
Încerc să exprim prin personajele mele ideea că nu există cu adevărat un sfârșit și nici un început absolut. Probabil că un început a existat cândva și un sfârșit va exista cândva, dar între acest început și acel ipotetic sfârșit există atât de multe cicluri, iar viața omului este atât de scurtă, încât, raportat la măsura timpului uman, aproape că nu există nici început, nici sfârșit. Există transformare, continuitate, transmitere.
În tradiția mistică se vorbește despre acel Dumnezeu primordial, existent înaintea oricărei origini, înainte chiar și de ceea ce astăzi am numi Big Bang. Unul dintre numele acestei existențe este Ein Sof, care înseamnă „nu există sfârșit”. Este o încercare de a descrie o existență aflată înaintea spațiului, a timpului și chiar înaintea proiectului creației, dacă vrem să folosim un limbaj religios, sau înaintea dezvoltării naturale și a cauzalității cosmice, dacă folosim un limbaj mai apropiat de fizică sau filozofie.
Nu mă refer aici la un concept religios strict, ci la ideea că lucrurile nu apar din nimic și nu dispar în nimic. Există chiar și o formulare celebră în acest sens, care exprimă legea conservării masei: „nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, totul se transformă”, formulare asociată lucrărilor lui Antoine Lavoisier și Mihail Lomonosov.
Când se naște un om, acel început nu este, în realitate, un început absolut. El este deja efectul unei istorii, al unor iubiri, al unei concepții, al unei sarcini, al unor alegeri, al unor destine și al unor circumstanțe care au existat înaintea lui. Și totuși, atunci când primim un copil, îl vedem ca pe o ființă nouă și pură. Nu vedem încă nimic din ceea ce îi va influența existența.
Iar atunci când se întâmplă ca anumite cuvinte ale unor oameni să pară, mai târziu, aproape profetice, cred că înainte de toate ar trebui să ne gândim la experiența de viață, la sensibilitatea și la percepția celui care a vorbit. De multe ori, omul observă inconștient lucruri pe care rațional nu le poate explica imediat.
Istoria familială nu este doar istoria unor vieți separate, ci și istoria creată împreună.
Am crescut ascultând foarte multe povești. Toată lumea îmi spunea povești, iar eu inventam povești. În afară de asta, eram o ființă foarte curioasă. Uneori participam direct la discuțiile de familie, iar alteori, mai ales când mi se spunea să merg în camera mea, ascultam din spatele unei uși lucruri pe care un copil nu ar fi trebuit să le audă încă: povești din timpul războiului, efecte ale instaurării comunismului, discuții despre frică, despre prudență și despre felul în care oamenii încercau să se protejeze în fața autorităților comuniste.
Am încercat mereu să fac legături. Și cu cât secretele erau mai mari, cu atât dorința mea de a afla devenea mai puternică. Asta m-a făcut să citesc despre perioade istorice, despre oameni, despre contexte. Iar după ce citeam despre o anumită perioadă, apărea imediat întrebarea: „dar cum s-a ajuns aici?”. Și atunci mergeam mai înapoi. Și mai înapoi.
În romanele dumneavoastră se simte adesea prezența trecutului și a memoriei. Mulți creatori spun că personajele ajung uneori să le scape de sub control. Vi s-a întâmplat ca un personaj să vă schimbe direcția poveștii?
Da, mi s-a întâmplat de câteva ori. Și cred că oricărui scriitor i se întâmplă, la un moment dat.
Eu nu creez personaje de dragul de a crea personaje. Le creez într-un context. Au deja o rădăcină, o memorie, o anumită structură sufletească și un anumit fel de a vedea lumea. Într-un anumit sens, procesul seamănă puțin cu vechile mituri despre facerea omului. Îți poate lua o oră să imaginezi un adult și o săptămână să înțelegi copilul care a existat înaintea lui.
Un personaj nu este doar ceea ce face în prezentul poveștii. Este și suma tuturor lucrurilor prin care a trecut, a lucrurilor pe care le-a pierdut, a iubirilor lui, a fricilor lui, a felului în care a fost privit de ceilalți. Iar după ce toate aceste straturi încep să se lege între ele, personajul ajunge să aibă direcție, reacții și exprimări proprii.
Din acel moment, nu îl mai poți forța să reacționeze fals doar pentru a păstra planul inițial al cărții. Dacă faci asta, simți imediat că omul din fața ta nu mai este viu. Și exact aici povestea începe uneori să se schimbe singură. Personajul deschide alte drumuri, alte reacții, alte consecințe.
Mi s-a întâmplat să pornesc cu intenția clară de a duce un personaj într-o anumită direcție și să înțeleg, pe parcurs, că adevărata lui structură interioară nu îi permite acel drum. Într-un fel, personajul începe să îți impună propriul adevăr.
De aceea, cred că cele mai vii personaje nu sunt cele complet controlate de autor, ci cele suficient de bine construite încât să înceapă să existe aproape independent în interiorul poveștii.
Credeți că literatura are încă puterea de a schimba mentalități sau rolul ei a devenit mai degrabă unul de refugiu și introspecție?
Nu știu în ce măsură, într-o perioadă mai recentă a vieții mele, cărțile îmi mai schimbă mentalitatea. Dar, cu certitudine, ele mi-au format-o încă de la început. Mi-au oferit răspunsuri pentru întrebări pe care încă nu le formulasem și, în același timp, mi-au deschis alte întrebări care au rămas mult timp în mine.
Am avut o atracție instinctivă și totală către bibliotecă. Cred că totul a început foarte devreme, în copilărie, când am auzit că biblioteca era unul dintre cele mai importante și mai valoroase lucruri ale familiei noastre și că nu trebuia răscolită sau stricată. Din curiozitate, am vrut mai întâi să aflu ce se află acolo, iar mai târziu am ajuns să cred că biblioteca ascunde, într-un fel, taina tainelor. Am învățat să citesc foarte devreme și, după aceea, fără niciun fel de îndrumare, am început pur și simplu să iau cărțile la rând.
Citindu-i pe Charles Dickens, pe surorile Charlotte Brontë și Emily Brontë, pe Rudyard Kipling, Fyodor Dostoevsky, Leo Tolstoy, Karl May, Mark Twain, Jules Verne, apoi pe Isaac Asimov, Ray Bradbury și întreaga pleiadă de autori de literatură SF, citind poezie de la Lord Byron la Serghei Esenin și de la George Coșbuc la Ion Minulescu și George Bacovia, citind autori români excepționali precum Vintilă Corbul, Radu Tudoran, Damian Stănoiu sau Panait Istrati, am descoperit că numărul lumilor în care poți trăi printr-o carte este nesfârșit. Și la fel de nesfârșit este numărul lucrurilor pe care le poți învăța din ele.
Cât despre Mihai Eminescu, cred că acolo s-a întâmplat altceva. După ce m-am bucurat pur și simplu de poezie, au început să apară simbolurile. După ce au apărut simbolurile, am început să înțeleg drumul din spatele lor. Și după ce am înțeles drumul, am ajuns firesc către filozofie și apoi către teologie.
Poate că acela a fost momentul în care am înțeles că simbolistica nu este doar literară. Există o simbolistică peste timp, o simbolistică ce apare în civilizații care nu s-au întâlnit niciodată, dar care folosesc imagini și sensuri aproape identice pentru a vorbi despre aceleași întrebări fundamentale. Atunci am început să înțeleg lectura în straturi, lectura în perspectivă și faptul că o carte poate ascunde mult mai mult decât povestea pe care o vezi la prima citire.
Mai târziu, trecând prin literatură mistică, prin filozofie, prin literatură antică și prin forme foarte diferite de gândire, am început să înțeleg că realitatea este construită de oameni pe baza unor repere interioare. Iar atunci când aceste repere se schimbă, omul este capabil să reconstruiască o lume nouă aproape din aceleași elemente fundamentale.
Pentru această întrebare nu voi mai adăuga decât atât: o carte bună este o carte pe care o poți reciti. De fiecare dată găsești altceva în ea, pentru că între timp te-ai schimbat și tu. Unele cărți îți oferă nu doar o poveste, ci o lume întreagă în care intri și în care începi să simți iubire, frică, compasiune, revoltă sau speranță alături de personaje.
Cred că literatura are încă această putere extraordinară: de a-l face pe om să trăiască pentru câteva ore în sufletul altcuiva. Și cred că aceasta este una dintre cele mai profunde forme de schimbare pe care o poate produce.
În prezent lucrați la un nou roman și, pentru că în general cititorii sunt curioși de culisele scrisului, ne puteți spune cum vă documentați pentru acesta?
Da, lucrez la un nou roman și este, probabil, una dintre cele mai complexe construcții literare pe care le-am încercat până acum. Este scris în straturi. Există o poveste aparentă, vizibilă, iar în spatele ei există o altă poveste, care se exprimă prin simboluri, prin legende, prin superstiții și prin întrebări foarte vechi legate de om, de memorie, de libertate, de cădere și de felul în care omul își justifică propriile alegeri.
Acțiunea și personajele se află permanent la granița dintre realitate și o formă de realitate alternativă, care poate fi privită atât simbolic și spiritual, cât și dintr-o perspectivă profund umană și psihologică. Mă interesează foarte mult felul în care omul construiește sens în jurul propriilor frici, obsesii, iubiri sau vinovății.
În lumea acestui roman există personaje precum D., un personaj construit în jurul ideii de voință, de cădere și de putere, sau S., care funcționează aproape ca o conștiință a memoriei și a adevărului. Dar nu mă interesează opoziția simplă dintre bine și rău. Mă interesează mai ales felul în care aceste lucruri coexistă în interiorul omului și felul în care omul ajunge să se lupte cu el însuși.
Există în roman și ideea unei treceri, a unui prag interior prin care personajele și chiar lumea din jurul lor sunt obligate să treacă. Nu mă interesează însă simbolul ca ornament literar, ci ca structură profundă a poveștii. În general, simbolurile mari rezistă peste timp tocmai pentru că exprimă lucruri care rămân constante în om, indiferent de epocă.
Documentarea pentru o asemenea carte merge în foarte multe direcții simultan. Citesc filozofie, istorie, texte religioase, mitologie, simbolistică și interpretări aparținând unor tradiții diferite. Dar există și o altă parte a documentării, poate cea mai importantă dintre toate: construirea interioară a atmosferei. Uneori urmăresc săptămâni întregi originea unui simbol sau a unei idei. Alteori încerc să văd foarte clar o scenă, o lumină, o încăpere, felul în care un personaj tace sau privește, până când lumea respectivă începe să devină coerentă și vie.
În esență, cred că încerc să construiesc o poveste care poate fi citită în mai multe feluri: ca aventură, ca reflecție filozofică, ca simbol sau pur și simplu ca poveste despre oameni care încearcă să înțeleagă ce sunt și de ce ajung să se distrugă sau să se salveze unii pe alții.
În partea a II-a a interviului, conversația cu Corinne Rakoczy se mută într-un teritoriu mai puțin vizibil: vorbim despre destin și liber arbitru, despre adevărurile pe care alegem să le spunem sau să le păstrăm, despre coincidențe, sens, responsabilitate și căutarea unei vieți autentice. Descoper-o aici.














































