Viata noastra de fiinte efemere e marcata doar de ceea ce lasam in urma. Conteaza mai putin timpul pe care il petrecem batatorind cararile pe care ne duce viata, insa conteaza enorm ce facem cu acel timp. Drumul nostru nu este lin, sau cel putin al majoritatii dintre noi acesta nu este pavat antibalans, el se misca, se clatina, produce cutremure, astfel incat la fiecare cazatura sa realizam ca suntem vii, sa pornim din nou la drum si sa fim mai pregatiti pentru urmatoarele „cutremure”. Orice miscare ce are rolul de a ne dezechilibra ne constientizeaza si responsabilizeaza in privinta calitatii vietii pe care o avem si a timpului care ne-a mai ramas, asadar ele sunt constante in evolutia noastra viitoare pana la statutul de cea mai buna varianta posibila a propriului sine.
Ceea ce nu ne doboara de tot ne face mai puternici, iar la fiecare cazatura invatam ceva nou, invatam cum sa cadem ca sa nu ne ranim, invatam sa ne uitam si in jos, nu doar in sus, invatam sa fim pragmatici cu visele noastre. Creierul nostru este programat sa diminueze insemnatatea acestor „umbre” ale existentei noastre pentru a putea supravietui, pentru a se vindeca si pentru a continua sa caute binele si sa tinda catre ideal. Luminile in schimb, acele persoane dragi, evenimente semnificative ca traire emotionala, sunt motorul existentei noastre, sunt combustibilul miscarii perpetue, sunt bazele fiintei noastre si oglinda in care se reflecta defectele sau calitatile noastre. Familia, prietenii si persoanele dragi sunt stelele calauzitoare ale pasilor nostri prin viata, chiar daca nu sunt mereu in lumina, ele vor fi mereu cel putin in crepuscul.
Pana acum cativa ani credeam ca am propriile calauze in viata, in mare parte formate din mine si sotul meu. Ceea ce ma facea sa continui sa iau viata in piept era dorinta de mai bine, de mai confortabil, de indeplinirea unor mofturi, de trairea de noi experiente si de ce nu, de stabilitate financiara si dezvoltare profesionala si personala. Dorinta fireasca de mai bine a omului sta la baza evolutiei noastre din primate in homo sapiens, asa ca nu era o dorinta pe care as fi putut-o inhiba, cu atat mai mult cu cat nu ma multumesc cu putin iar singurul obstacol in viata e propria vointa.
Tot universul si sistemul meu de valori si prioritati s-a schimbat insa cand am vazut prima imagine cu bebelusul ce urma sa fie al meu. Pulsul crescut in anticiparea primei dati cand ma uitam furis la ecograf ca printr-un vizor m-a facut sa vad o intreaga lume noua in care actorul principal era cat un bob de mazare (inca). Nu am crezut pana in acel moment ca cea mai puternica lumina a vietii mele va fi atat de mica si va lumina atat de intens incat sa ma faca sa vad urmatorii 20 de ani din viata mea ca pe un film de aventura, presarat cu notiuni de medicina elementara, educatie, toate inchegate cu multa rabdare si iubire. Parca deodata egoismul meu se transformase in servitute, iubire, dependenta, ambele puse la dispozitia celei care va creste sa devina un pui de om cu parul cret.
Maternitatea m-a facut sa fiu vulnerabila, dar si puternica in acelasi timp. Sa ma las impresionata de o lacrima in coltul ochiului, o privire de catelus, o gurita stramba care prevestea niste vociferari cu multi decibeli si sa cedez lor (uneori) dar in acelasi timp m-a instruit sa practic „tough love”, adica acea educatie facuta cu iubire si constiinta ca ceea ce faci e spre binele viitor al copilului, chiar daca in acel moment nu ti se pare ca e asa. Maternitatea m-a facut sa apreciez mai mult viata, sa imi fac griji care inainte mi se pareau neintemeiate sau le priveam cu superficialitate, m-a facut sa constientizez ca singurul lucru bun care l-am facut in viata asta e acest copil, lumina ochilor mei si singura mea vulnerabilitate mare inchisa intr-un corpusor mic. Maternitatea m-a facut sa apreciez fiecare zi mai mult decat o faceam pana acum, sa imi reevaluez prioritatile si sa devin constienta ca singura umbra din viata mea e posibila doar prin lipsa micutei. Obstacolele mi se par mai usor de trecut si sunt gata sa iau viata la tranta, si nu doar pe ea, daca simt ca altereaza mica „lumina” a vietii mele.
Instinctul matern, desi declansat cam tarziu, a castigat lupta cu dorinta de libertate, iar femeia din mine a fost ingenunchiata in fata mamei din mine. Recunosc ca primele zile ma simteam captiva in libertate dar apoi cred ca am dezvoltat sindromul Stockholm si am devenit dependenta de mica „rapitoare”.
Care este motorul existenti voastre? Ce va face sa luati viata la tranta cand conditiile sunt neprielnice?
Mama, sotie si femeie, roluri cu care oscilez in decursul unei zile si pe care incerc sa le imbin si sa le combin cat mai echilibrat. Imi place sa scriu si sa aduc un plus de valoare bloggosferei romanesti prin articolele mele care sunt nici mai mult, nici mai putin decat niste ganduri parcate in minte ce doresc sa fie rostite.
Motivele sunt dupa caz, nu exista reteta! Desi am observat ca asta cu maternitatea e cel mai frecvent „secret” al trecutului „mai departe”, „peste” etc si care abate asupra oamenilor implinirea. Dar, din nefericire, stim ca nu e pentru toata lumea asa.
Cred ca te motiveaza, dincolo de subiectul ales de tine, in primul rand, faptul ca te trezesti dimineata, pentru a nu stiu cata oara si ca somnul nu s-a transformat in ceva definitiv, cum pare sa fie moartea. Apoi, dupa bautul cafelei, tot ceea ce stii ca poti sa faci si chiar faci, fiindca daca nu, de-aici si frustrarile. Oamenii isi gasesc tot atatea motive de trait cate motive de murit sunt, pana la urma. Important e cum echilibrezi balanta.
[…] Instinct matern […]