Citesti acum…
Increderea in oameni – energia care salveaza padurile Romaniei

Increderea in oameni – energia care salveaza padurile Romaniei

de  Dana Tudorseptembrie 28, 2015

Liana.MarePe 14 noiembrie, Chic-Elite se va alatura, ca participant, celei mai mari actiuni de impadurire voluntara din Romania, cand 1.000.000 de puieti forestieri vor fi plantati intr-o singura zi. Initiativa ii apartine Andreei Liana Buzea, fondator al proiectului Plantam Fapte Bune in Romania. Interviul acordat de ea este una dintre acele “intalniri” magice, in care vorbele celuilalt rezoneaza perfect cu gandurile si cautarile tale, cu victoriile si modul in care iti cauti resurse in perioadele mai putin bune. Pentru mine raspunsurile ei au fost bogate in inspiratie si emotie. Te invit sa le descoperi in cele ce urmeaza.

Care sunt cele mai importante lectii despre tine din ultimii ani, de cand coordonezi proiecte sociale de impact, la nivel national?

Am avut mult timp „credinta” despre mine ca nu eram suficient de buna. La nimic. Intotdeauna trebuia sa fiu mai priceputa, mai realizata, mai frumoasa (asta m-a bantuit cel mai mult), mai curajoasa, mai descurcareata. Mai, mai, mai! Desi aveam o multime de confirmari din exterior in toate directiile acestea, deci ca eram priceputa, realizata, curajoasa etc., totusi ceva din interiorul meu era neimpacat. Primul semnal interior ca nu ma vedeam clar pe mine insami a venit intr-o dimineata ploioasa, la 6 luni dupa ce s-a incheiat prima editie a „Let’s Do It, Romania!” din septembrie 2010 (curatenia tarii intr-o singura zi, la care s-au mobilizat aproape 200.000 de oameni), cand mi-a venit un gand in minte: „Tu iti dai seama ce ai creat acolo?”.

Dar despre oameni?

E legata de constientizarea aceasta anterioara. Dupa ce mi-a cazut fisa aceea, grea de tot (aveam 29 de ani pe atunci), am inceput treptat sa devin constienta cum si cand nu aveam incredere in oamenii din jurul meu. Pot spune spune ca inca nu s-a terminat. Dar realizarea asta a venit gandindu-ma la oamenii la fel de curajosi si deschisi unei asemenea experiente (sa construiesti o miscare sociala nu este absolut deloc usor) cu care am construit atunci acel proiect. Eram foarte retinuta pe atunci in ceea ce privea relatiile interumane si nivelul de degajare pe care mi-l lasam in jurul „necunoscutilor”. Traiesc acum o experienta foarte frumoasa: proiectul mare pe care il am este facut dintr-un loc de incredere, intelegere, sprijin, potrivire, acceptare, caldura, sprijin, ajutor. Toate elementele astea imi lipseau in anii trecuti. Mi se pare foarte foarte frumos sa ajung sa ma bucur de colegii mei, care imi sunt si prieteni. Apoi mai am un nivel de conexiune cu oamenii. Este vorba despre cei cu care nu ma cunosc neaparat, dar care vin la evenimentele la care lucrez. E un alt fel de energie implicata acolo, bazata in esenta pe increderea pe care o ai in oameni in general. Dai un mesaj, inviti oamenii sa urmeze un exemplu, iar ei, fara sa te cunoasca, o fac. si atunci cand afli de la unii din ei cum au experiente frumoase, cum isi largesc si ei la randul lor orizontul (de prieteni, de cunostinte, de experiente) te incarca. Benefic.

Cum reusesti sa urnesti asemenea miscari de forte?

Ei bine, incep exact asa: imi pun intrebarea “Cum fac sa se intample proiectul asta?”. Nu am raspunsul imediat, dar am o anumita emotie (in nici un caz nu ma copleseste acolo o bucurie sau vreun entuziasm rupt de realitate) pe care o pastrez ca motivare. Asta ma tine pe linia de plutire per ansamblu. Este automotivarea mea: emotia, bucuria pe care o resimt gandindu-ma la rezultat. Apoi incep planuri concrete, caut oameni, ascult ce spun (si aici mai am de lucrat un pic), construim impreuna. Si aici e de fapt esenta: suntem multi oameni pe aceeasi lungime de unda si construim impreuna.

Cum ti-ai gasit si format echipa de voluntari si cum o tii aproape? Banuiesc ca nu e usor…

Ei bine, oameni avem intotdeauna in jurul nostru. Daca te intrebi cum gasesti oameni, atunci tine minte ca ai deja langa tine oameni. Asa ca incepi cu ei, intotdeauna. Povesteste-le, explica-le sau detaliaza-le cat de mult poti ce iti propui. Apoi fii atent cum incepe o selectie de la sine: cei care rezoneaza cu ce spui, cei care sunt interesati, cei care vin cu propuneri concrete si cei care incep sa si faca ceea ce vorbiti impreuna. Ceilalti au si ei o multime de solutii (de la a se retrage politicos, a iti ura success, a iti bate palma pe umar colegial si respectuos, a da sugestii sau sfaturi sau, uneori a critica, a iti spune cum nu este posibil sau cum nu vei reusi). Multumeste-le tuturor, desi nu e intotdeauna usor (si chiar stiu asta pe propria piele) sa faci asta cu toata lumea. si apoi mergi cu oamenii care, alaturi de tine, dau forma visului sau dorintei tale. Acestia sunt cei mai frumosi oameni pe care ii ai de fapt, ei sunt un cadou pentru tine: oamenii alaturi de care faci lucrurile concret. Cred cu toata taria in experientele implinite, mai mult decat in sfaturi, lectii, sugestii, critici. Cred cu tarie in oamenii alaturi de care concretizam chiar si cel mai mic lucru.

Pana nu demult imi placea citatul: „He who can, does; He who can’t, teaches” al lui G.B. Shaw. Recent am dat si de „Ideas without execution are hallucinations” (iar cand ma lamuresc cat mai precis cui anume ii apartine – Edison, Ford etc. am sa pot cita cu bucurie si sursa) si mi se pare un bun reper pentru a iti evalua oamenii dimprejur. Cei care vorbesc si cei care concretizeaza. Chiar si cel mai mic lucru, important pentru mine este ca ei concretizeaza.

De ce ai ales sa te implici in proiecte sociale? Simti ca ai reusit sa aduci o schimbare in societatea romaneasca prin ele?
A venit natural. Am inceput in facultate, cautam ceva de facut diferit de optiunile de atunci: angajare, internship, work and travel sau distractie intr-o masura mai mare sau mai mica (care de regula presupunea iesit in cluburi, mers in weekend-uri la munte, unde se statea si in cluburi). Nu zic ca sunt rele, din contra mi se pare o etapa pe care ar fi sanatos sa o parcurgem, intr-un mod cat mai constient cu putinta, daca simtim ca ne trage drumul nostru incolo. Nu cred in abtinere, dupa ce multa vreme am vazut ce inseamna controlul si cenzura autoimpuse sau preluate din jur. Doar ca mie nu prea imi pareau prea potrivite pe atunci. Le-am incercat, nu rezonam, nu aveam nici vreun beneficiu concret sa pot spune ca poate era doar imaginatia mea ca nu ma potriveam, asa ca am cautat altceva. Am inceput cu un proiect mic, de colectare selective a deseurilor din ASE. A mers totul foarte incet, in mare parte fiindca cei cu care interactionam pe atunci nu aveau incredere ca o simpla studenta putea sa faca ceva concret. Nu m-am fortat, am luat si eu lucrurile incet. Am crescut natural si organic aici, am avut chiar si o perioada cand eram ferm convinsa ca drumul meu era de fapt altul. Si m-am angajat in publicitate – unde mai mult voiam sa fiu decat simteam ca imi era locul. In definitiv erau multi oameni mult mai creativi sau strategici decat mine, asa ca, cel mai matur lucru mi s-a parut sa ma duc acolo unde simteam ca puteam face performanta cu adevarat. Si asta a fost de fapt. Dorinta mea sa fac performanta. Fara mentor, nu pot spune nici acum ca am unul, dar cu multi oameni potriviti in jurul meu.

Ceea ce pot spune, apropos de a doua intrebare, este ca mi-am adus si eu o contributie. Dar NU la schimbare. Nu consider ca ne schimbam. Si nu fiindca nu am fi capabili, ci fiindca nu avem de ce sa ne schimbam: avem in noi toate calitatile si defectele posibile omului. Avem acelasi potential precum orice alt om, fie el de succes sau de esec. Important este ce anume cultivam in noi si in cei din jurul nostru prin felul in care relationam. Esential este ce anume scoatem la lumina, prin intentie si atentie sustinuta. Daca dam gres o data, important este sa avem incredere sa reincercam. In primul rand am scos in lumina din mine cateva lucruri de care nu credeam ca eram in stare si pentru care nici nu avusesem mediul, anterior proiectelor sociale, sa le scot. Spre exemplu nu credeam ca puteam fi un magnet de oameni care sa construiasca ceva bun sau folositor. Si nicidecum nu sunt perfecta. Gresesc si eu, ca orice alt om. Nici prin cap nu imi trecea ca puteam ajunge la performanta unor proiecte mari, cu multi profesionsti implicati, cu oameni care isi vor tine cuvantul sau vor recunoaste o greseala si o vor corecta cu toata energia lor, cu parteneri din diferite domenii, cu bugete care incep sa creasca (deci sa permita o desfasurare mai buna a proiectelor). Pana la urma, in lumea asta, suntem un model pentru ceilalti atunci cand noi insine am concretizat fix lucrul pe care il dam drept exemplu sau il asteptam sau dorim de la cei dimprejurul nostru.

Ti se intampla sa iti vina sa depui armele sau sa ai si zile mai putin bune? Ce faci atunci?

Am o multime de zile grele. In majoritatea cazurilor vorbesc cu cineva apropiat. Si, in ultima vreme fac asta mai rar, cand sunt suparata sau ingrijorata alerg in parc, cu muzica in urechi. Alergatul a fost pentru mine cel mai bun mod de a imi gestiona supararile. Recent am reluat cititul – dar nu beletristica, ci mai degraba lectura de dezvoltare personala sau anumite cautari spirituale. Si tot relativ recent (de aproape 10 luni) am inceput sa practic Tai Chi. Poate candva am sa pot folosi si condusul drept relaxare, escalada, tirul cu arcul sau echitatia. Toate aceste lucruri nu le-am putut dezvolta pana acum din cauza unei situatii materiale mai dificile. Dar cand voi debloca si latura aceasta, cu siguranta mai am lucruri de explorat si cai prin care ma voi putea exprima, inclusiv atunci cand lucrurile merg mai putin bine.

Cat de mult te-a ajutat sau nu tipul de educatie primita in prima parte a vietii, atat de acasa, cat de la scoala? Ce ai schimba acum, daca ai avea posibilitatea?

Aici cred ca exemplul meu de perseverenta vine din partea mamei mele. Mama mea s-a chinuit mult, a fost si ambitioasa insa. Faptul ca am vazut-o concretizand o multime de lucruri, faptul ca auzeam si din jur (ceilalti membri ai familiei, tatal meu care a apreciat-o pentru modul in care a reusit sa ne creasca pe mine si pe sora mea) s-a sadit puternic in mine. Inca din liceu am dat semne ca pot duce. In clasa a XII-a, pe cand tatal meu a decedat, eu invatam simultan pentru programul de la scoala, bacalaureat, examen la facultate in Romania si examen la universitatile din SUA. Acea perioada, care din pacate a fost suprapusa peste o depresie majora avand in vedere evenimentul din familie dar si o multime de alte probleme de adolescenta, mi-a fost primul test real de anduranta. Eu zic ca l-am trecut. Iar partea asta din mine o am de la mama, de fapt increderea si dovada ca pot realiza si eu lucrurile pe care mi le propun pe latura profesionala. Am avut exemplul acesta sub nasul meu toata viata, nu aveam cum sa nu preiau asa ceva. Sunt absolut sigura ca fiecare dintre noi are cate o sursa de inspiratie de genul acesta. Mama mea sau povestea mea nu sunt o exceptie. Din contra, sunt exemplul de poveste clasica de familie incercata. Important este cum le traducem la un moment dat. Este important pentru mine sa nu las impresia ca sunt perfecta. Nicidecum. Am inca multe lucruri de echilibrat in interior si in exterior. Spun doar ca pe parte profesionala am avut un start mai bun decat pe celelalte planuri. Am avut apa la radacina mai multa aici decat in alte planuri.

Care sunt principalele calitati care te ajuta sa desfasori asemenea proiecte de amploare? Cum le-ai dezvoltat ?

Perseverenta este primul lucru in care cred si cu care m-am simtit „apropiata”. Dar nu oriunde, ci in locurile / domeniile / relatiile cu oamenii in care am rezonat. Apoi am simtit intotdeauna necesara o strategie cand am plecat la drum, oricat de subtire era (deci oricat de mic era nivelul meu de pregatire). Important era sa o am. Abia recent am reusit sa realizez ca strategia insemna in primul rand un exercitiu de atentie asupra propriului interior astfel incat sa stiu (sau sa simt) ce anume are sens sa fac, unde anume pot creste, implicit si cei din jurul meu, sau unde anume imi pot implini un potential frumos. Si eu, si cei din jurul meu (atat cat pot sa ii cunosti pe cei dimprejur, atat cat ei iti arata despre ei insisi). Exercitiul acesta nu imi vine atat de usor si asta datorita hipersensibilitatii mele. Am ajuns intr-un final sa imi accept latura asta, care stiam ca ma ingreuna de multe ori in cautarile mele, imi ingreuna capacitatea de concentrare si de observare. Iar pentru asta a fost necesara nu doar perseverenta, ci si rabdare – calitate pe care abia recent am inceput sa o cultiv mult mai in profunzime. Iar ratiunea (implicit din punctul meu de vedere si calmul) a fost parghia de siguranta in orice situatie.

Trecand la un subiect „aprins”, care sunt barierele principale pe care consideri ca trebuie sa le depasim, ca femei, in actuala societate romaneasca pentru a face un pas spre fericire?

As incepe chiar cu ideea ca suntem femei si ca societatea romaneasca nu ni se potriveste sau ca ne pune bariere. Daca plecam de aici, atunci cred ca din start ne-am pus noi o greutate in spate. Cred ca merita in primul rand sa fim noi mai blande cu noi insine: da, suntem femei, dar societatea e facuta din femei si barbati, in esenta toti oameni. Haideti sa-i vedem mai bine pe cei care ne sprijina sau ar vrea si ar putea sa faca asta. Sunt mai multi decat credem, chiar daca ei nu se exprima. E ca la protectia mediului: fiindca vedem cativa oameni care arunca gunoi peste tot prin natura, avem impresia ca sunt majoritatea. Nimic mai departe de adevar. Daca majoritatea era asa, nu puteam trai de gunoiul aruncat in spatiul public, in societate, deci intre noi. Si cand spun gunoi, nu ma refer acum doar la cel fizic. Chiar si barierele despre care vorbim in propozitia asta reprezinta un gunoi al gandirii. Hai sa nu mai lasam o idee (a cui, ca sigur nu este a celor care intreprind lucruri, iar noi suntem oameni intreprinzatori, nu? asa ne consideram, corect?) sa ne afecteze in calea noastra spre implinire, dezvoltare, concretizare.

Ce sfaturi i-ai da fiicei tale pentru a o pregati pentru lumea de azi?

Raspunsul acesta va parea in contradictoriu cu cel dinainte, dar este cel mai responsabil lucru pe care il pot spune in acest moment: inca invat, chiar si la varsta la care as putea avea un copil. Inca mi se pare ca nu as putea lua asa o responsabilitate si inca nu consider ca am un intreg context stabil pentru a aduce pe lume un copil sau a adopta unul care poate are nevoie de un camin. De aceea, recunosc ca nu sunt pregatita sa raspund la intrebare. Am ajuns la aceasta rezolutie intelegand concret cum un copil vine pur in lume si cum, atunci cand cineva din jurul sau nu este in echilibru, el la randul lui poate sa aiba o dezvoltare grea, anevoioasa, lenta. Armonia si echilibrul in interior sunt absolut esentiale pentru a aduce pe lume sau a adopta un copil. Pana atunci nu pot da sfaturi unui copil.

Care este reactia ta?
Articol bun
100%
Autor recomandat
0%
Despre autor
Dana Tudor
Dana Tudor
Jurnalist, consultant comunicare, personal branding si employer branding Am o experienta de aproape 20 de ani in comunicare si in presa scrisa si online, de business si life-style. Am contribuit la dezvoltarea unor branduri premium in presa romaneasca (Project Manager Eva.ro, redactor-sef Cariere) si am avut ocazia de a interactiona cu mii de manageri, antreprenori si guru internationali din mediul de afaceri, precum si cu unii dintre cei mai buni specialisti din diverse domenii care contribuie la un stil de viata frumos si echilibrat (parenting, nutritie, coaching, vestimentatie, etc.). Principale directii de activitate ale Buticului meu de Inspiratie sunt: employer branding si cursuri de life-style pentru angajatii companiilor, content mastery, PR & media relations, branding personal.
Comentarii

Lasa un comentariu

* Bifarea casetei GDPR este obligatorie

*

De acord