- Esti una dintre romancele aflate in diaspora. Pentru inceput, cateva cuvinte despre tine. Cine esti si care au fot momentele cele mai importante ale devenirii tale?
Ma numesc Melania Kosmopoulou si m-am nascut la Sibiu in 1961. Am avut o copilarie ca mai toti din generatia mea, fiind insa crescuta de parinti si bunici deschisi la minte as zice acum, privind in urma. Reguli severe existau, bineinteles, dar consideram pe atunci ca erau facute ca sa le poata incalca un copil/adolescent si sa aiba senzatia de libertate.
Terminand liceul, am fost admisa la Facultatea de Bochimie din cadrul Politehnicii Bucuresti. Aici l-am cunoscut pe cel cu care imi impart pana si acum zilele (si noptile, cand nu e de garda), bucuriile si temerile, sperantele si regretele… sotul meu, Aristidis.
Am plecat in Grecia imediat dupa terminarea facultatii. Aici m-am ocupat timp de multi ani exclusiv cu crestera copiilor si cu gospodaria.
Acum sapte ani am avut, in sfarsit, ocazia sa ma dedic unui domeniu care demult ma tenta, dar mi se parea intotdeauna ca am alte prioritati – arta. De atunci, m-am reinventat.
- Cum te-ai integrat (limba, mentalitate, obiceiuri, prieteni) si in ce masura ai pastrat „romanca” din tine?
M-am integrat relativ usor fiindca am considerat de datoria mea sa ma adaptez la obiceiurile unei tari si ale unei familii care m-a primit cu bratele deschise. Dupa cum se stie de altfel, grecii sunt un popor ospitalier si semanam mult si ca mentalitate.
Am pastrat insa, cu mandrie, „romanca” din mine. Copiilor mei le-am vorbit de la inceput si le vorbesc numai in romana. Acum si nepotelei mele. Greaca a fost o limba mai greu de invatat, nu semana cu nimic din ce stiam si mai era si alfabetul, scrierea complicata… Acum insa ma pot lauda ca scriu ortografic corect, citesc si vorbesc ca o „grecoaica cultivata”.
- Ca femeie, te simti implinita?
Ca femeie, da, ma simt implinita in sensul banal al cuvantului. Adica am un sot care stie sa fie tandru, sa-mi spuna vorbe frumoase, chiar si acum, dupa 30 de ani. Am doi copii, o fata si un baiat, care se bazeaza pe mine si dupa cum se pare, sunt mandri ca au o mama inca activa si creativa.
Dar vedeti, implinirea ar putea aduce stagnare… Ori eu sunt un om nelinistit, caut, invat, imi place noul… Deci…
- Ce reprezinta arta pentru tine? Cum ti-ai descoperit pasiunea si cat din viata ta ii dedici?
De multe ori, obisnuita sau/si nevoita sa ma ocup de necesitatile celorlalti (dragi) din jurul meu, am simtit ca ma pierd pe mine, ca incetez sa exist ca individ. Arta m-a ajutat sa ma reintalnesc cu mine insami, sa simt, intens, ca exist, ca respir…
Arta este un mijloc al intalnirii cu „eul”, al introspectiei, dar, in acelasi timp, reprezinta o deschidere spre general, spre toti, spre Univers…
Mi se mai intampla de-a lungul anilor sa mai incep sa desenez cate ceva, dar acum 7 ani s-a produs o schimbare – puteam dispune de timpul meu cum doream, asa ca am ales sa ma ocup cu ceva dupa care sufletul meu tanja. Arta in general.
As putea sta inchisa in atelier zi lumina, daca obligatiile mele mi-ar permite. Incerc sa ating pensulele, spatulele, tuburile de culoare in fiecare zi, chiar si in trecere.
- Care sunt realizarile tale de pana acum?
Cea mai mare realizare consider ca e insusi faptul ca, desi autodidacta, am avut curajul sa incep sa pictez si sa spun prezent acestei intalniri cu temerile, sperantele si aspiratiile mele. Si cand spun temeri, ma refer si la momentul initial, fata in fata cu panza alba care trebuie atacata, mangaiata, lovita, murdarita, spalata, iubita si urata…
Realizare mare consider si aprecierea celor din jurul meu pentru ceea ce fac, faptul ca oameni din diverse colturi ale lumii – Austria, Germania, Suedia, Norvegia, Canada si, bineinteles, Romania si Grecia – au ales sa aiba in casa sau in biroul lor lucrari de-ale mele.
Realizare e si faptul ca tot mai multi prieteni si cunoscuti vor sa „ma scoata in lume”, sa arate si altora ce fac.
Tot aici ar fi de mentionat si cele doua expozitii personale pe cere le-am facut in 2013 „Nuante intuitive” la sala expo a Primariei Sibiu si in 2014 „Visez in culori”, la fundatia Margaris din Amfilohia, Grecia.
- Care sunt cele mai mari regrete/neimpliniri?
Regretul cel mai mare ar fi ca nu am indraznit mai devreme sa-mi urmez chemarea de a crea. Si, eventual, ca nu am reusit sa profesez ca biochimist.
Oricum, regretele sunt mai mult un rasfat pe care mi-l permit. Simt ca inca mai sunt multe de descoperit, destule culmi de cucerit, multe curcubee de adunat.
Astfel, regretul se transforma in speranta.
- Si pentru ca suntem in prag de An Nou, ce ti-ai propus pentru anul care vine?
Nu-mi fac planuri pentru ca am observat ca lucrurile vin de la sine. Bineinteles insa ca nu le astept sa vina asezata pe canapea… le ies in intampinare.
Sunt deschisa la orice experienta inedita, astept noul an sa ma surprinda.
