Hrana, emotiile si impacarea cu propriul corp

Cine nu simte bucurie cand priveste un copil mic jucandu-se? Daca avem capacitatea de a fi empatici, este greu sa nu fim captivati de naturaletea cu care se misca, de atentia fireasca cu care fac lucruri, de plenitudinea cu care isi traiesc si isi exprima emotiile, de starea lor de prezenta! Pentru mine, sa privesc un copil destul de mic, care inca nu a fost „cumintit”, e o adevarata infuzie de… a fi!

Ce ne atrage si ne bucura la copiii mici… in afara de dragalasenia lor? Poate ne amintesc, la nivel inconstient, de acea stare in care, candva, traiam cu totul in corpul nostru. De acea perioada a unui inceput, mai lung sau mai scurt (diferit la fiecare), in care corpul, mintea si spiritul erau buni prieteni, mereu intr-un contact perfect, servindu-si impreuna stapana: FIINTA. Ce s-a intamplat apoi in viata noastra de au inceput sa o ia una hais si alta cea? Ce a intervenit de s-au despartit si traiesc de parca nici nu s-ar mai cunoaste? Poate ca, in timp ce corpul era constrans sa stea cateva ore pe zi intr-o bancuta rece si neprietenoasa, mintea fugea adesea catre lumi calde si pufoase? Ori poate ca ni se spuneau, cu o voce la fel de rece, lucruri care depaseau capacitatea noastra de a le intelege? Atunci, ca sa se apere, mintea se bloca si nici nu mai auzeam ce ni se spunea, nici nu mai vedeam clar persoana din fata noastra, doar corpul ramanea pironit acolo pentru ca nu aveam voie sa plecam? Ori poate am vazut, am auzit si am simtit lucruri atat de dureroase incat am decis, fara sa ne dam seama, la un moment dat – sau chiar in mai multe momente – sa nu mai simtim sau sa simtim mai putin?

Am ales, inconstient, cea mai buna solutie pentru acel moment: o solutie pentru a suferi mai putin, pentru a face fata, cu cat mai putine daune, conditiilor vitrege eului nostru fragil de atunci. Acum, unele din acele intamplari ne pot parea o nimica toata. Dar atunci, la cat putem noi duce in acel moment, a durut al naibii de tare! Durerea aceea a ramas insa intiparita in corp si asta ne face ca in continuare sa ne tinem deconectati de corpul nostru, pentru a nu o retrai. Astfel, emotiile noastre zac inabusite intr-un… sertaras al fiintei si mai rabufnesc din cand in cand… Mintea isi face de lucru cu tot felul de ganduri pentru a se tine ocupata si departe de realitatea interioara. Dar uneori oboseste.

Iar corpul… face ce facea si atunci, demult: face ce i se spune. Uneori se mai revolta: se mai incordeaza in cate o parte, doar-doar sa atraga atentia asupra… misteriosului dezechilibru. Daca ii dam o pastila, il potolim pe moment, dar asa cum nu poti trimite furtuna la plimbare, orice umbrela ai avea, tot asa nici emotiile care vor sa fie cunoscute nu pot fi tinute la infinit sub pres. Si cand incep sa strige, striga. Si e bine ca striga. Si e bine ca doare. Face parte din procesul de vindecare!

Suna ciudat, nu? Dar imagineaza-ti ca, din greseala, ai tine mana deasupra unui foc si n-ai simti durere! Ai ramane fara mana, nu-i asa? Faptul ca te doare iti da ocazia sa-ti salvezi mana! Pana sa ne prindem noi insa de treaba asta, ne folosim, chiar daca nu ne convine, de ceea ce avem la indemana: de diverse metode de a reface, atat cat se poate, legatura dintre corp, minte si emotii. Corpul nostru este un tip extrem de inteligent! El contine toate mecanismele de care are nevoie ca sa-i fie bine. Cel mai bine posibil raportat la situatia fiecarei clipe. (Daca noua ni se pare ca nu ne e bine, e pentru ca in acel moment mintea gandeste separat si diferit de corp.)

Hranirea, cea la care corpul nostru apeleaza pentru a se „reintregi”

Unul din modurile ingenioase la care corpul nostru face apel pentru a se reintregi, este hranirea. Stim deja (nu-i asa?) ca mancarea nu hraneste doar corpul fizic. Cine a uitat, poate privi un bebelus: el doar isi umple burtica? Nu. Isi linisteste si mintea si se hraneste si isi bucura si sufletelul. Astfel, hrana reuseste sa fie un fel de punte, un liant intre aspectele risipite ale fiintei noastre, ca atunci cand chemi trei prieteni buni, care stau certati de mult timp, la masa. O masa impreuna, ca pe vremuri…

Degeaba ne certam noi si ne invinovatim apoi ca am mancat prea mult sau ca nu ni se mai potrivesc nu stiu ce haine… Corpul isi stie prea bine treaba si treaba lui e mai importanta decat standardele de greutate. De fapt, treaba lui – reunirea celor trei parti – e mai importanta chiar decat binele fiecarei parti in parte! Atunci cand ne certam pentru acest mecanism (sanatos, din punctul „lui” de vedere!), ne ranim pe noi insine. Pentru ca, fara sa ne dam seama, ne luptam impotriva noastra. Practic, prelungim insasi acea rana de demult care a produs scindarea: lipsa de intelegere, constrangerea, duritatea, suferinta. Cu a cui voce seamana vocea ta atunci cand e critica ?… (de reflectat)

Cand ne ranim pe noi, golul emotional devine, inevitabil, si mai adanc. Prin urmare, nevoia de hrana va fi si mai mare! Si pentru ca psihicul nostru pune inca foamea fizica cu aceea emotionala laolalta si chiar le confunda, vom da iama, si mai greu de stapanit, prin frigider…

Atunci… ce-i de facut? Mancam si ne ingrasam linistiti, fara… sa ne mai invinovatim? Invinovatirea este, repet, cel mai contraproductiv lucru pe care il putem face! Dietele sau alte metode centrate doar pe corp functioneaza si ele cel mult pe perioade scurte (pentru ca se adreseaza unei singure parti. Astfel, nu numai ca nu repara, ci chiar adancesc prapastia!)

Cum facem? Iata cateva idei:

1. Ca sa nu mai fie nevoie de hrana ca unic liant pentru partile noastre separate, e nevoie sa le reconectam in alt fel. Dansul dar si orice alta forma de arta, natura, imbratisarile sunt cateva metode forte de a readuce spiritul in corp si mintea in prezent. (Daca faci aceste lucruri si nici ele nu te ajuta sa te relaxezi si sa simti ca esti cu totul prezent acolo unde esti, e posibil ori sa treci printr-o perioada extrem de stresanta ori sa ti se fi intamplat traume pe care sa nu le poti depasi singur. Pentru ambele situații, dar in special pentru a doua, iti recomand sa apelezi la psihoterapeut.)

2. Apeleaza la un nutritionist, pentru a sti de cata mancare ai nevoie pentru a hrani corpul. Astfel vei sti ca, ceea ce depaseste e menit sa se adreseze nevoilor din alt plan decat cel fizic. Apoi, cu ajutorul psihoterapeutului sau al unui prieten, gaseste acele tipuri de activitati care se adreseaza direct sufletului tau. Astfel, in loc sa mananci pentru a umple un gol de acolo, vorbeste cu o persoana care te intelege, te inspira si te incurajeaza, plimba-te, observa lucruri pe care nu le-ai observat pana acum si admira tot ce te inconjoara, citeste o carte care te bucura sau care iti insufla putere si curaj, etc. Daca dupa ce faci asta, situatia cu pofta ta prea mare de mancare ramane neschimbata, ai rabdare cu tine.

Mecanismele vechi au nevoie de timp pentru a fi inlocuite de cele noi. Adu-ti aminte ca esti intr-un proces de transformare, prin care vei trece mai usor daca te tratezi cu blandete. Ferm dar bland. Asa cum au nevoie copiii sa fie tratati. Fii un astfel de parinte pentru copilul din tine!

3. Poate fi nevoie sa cobori in „putul” trecutului tau ca sa vezi unde s-a produs fisura… Mergi incet, atat cat simti ca poti. Asistarea profesionala ar fi de dorit. Daca vrei sa incerci singur, ia-ti un moment si un loc in care nu poti fi deranjat, stai asezat comod si, cu ochii inchisi sau nu, fii atent la ce simti in corp. Lasa-te ghidat de semnalele pe care ti le da. Ele te vor conduce catre emotii. Emotiile vor trezi amintiri. Amintirile te vor duce din nou in emotia traita atunci. Poate fi foarte greu, poate fi chiar infricosator. De aceea e de preferat sa ai langa tine o persoana care stie despre ce e vorba. Retrairea acelor emotii in alte conditii decat cele din trecut, de data aceasta in conditii de siguranta, stiind ca acum poti face fata unei situatii la care atunci nu puteai, duce la deblocarea acelor emotii. Daca iti vine sa plangi, plangi. Apoi poti scrie o scrisoare in care sa-i spui persoanei implicate in acea situatie de atunci ce ai simtit. Vorbeste-i si despre ce capacitati ai tu acum si cum ai putea acum sa faci fata unei situatii similare. In final, vezi daca poti gasi ceva pentru care sa-i multumesti. Poate ca in urma acelei neplaceri sau suferinte ai devenit mai puternic, mai inteligent sau mai ambitios.

4. Exerseaza in orice clipa sa te placi si sa te iubesti pe tine. Nu „asa cum esti”, nu „in ciuda a ceea ce esti” samd. Pe tine. Si atat. Tu nu esti doar corpul tau dar corpul tau se va extinde atat de mult cat va avea nevoie pentru a fi vazut. Atunci, demult, avea nevoie sa fie vazut si iubit de altii. Acum are nevoie de asta de la tine. Iti doresc mult succes pe drumul tau, atat de important, catre tine!