Citesti acum…
Fugind raman in destin

Fugind raman in destin

de  redactiaianuarie 6, 2016

masca

Uneori trecem prin viata cu pedala de la acceleraţie pe maxim şi total neasigurati. Din nicio parte. Te lovesti de oameni, de lipsa lor, de experiente care mai de care mai naucitoare ca, in final, sa nu te mai poata repara nimeni dupa accidentul inevitabil. Doar timpul, iar in unele cazuri nici el nu face fata. Prea suntem multi.

Acum mai mult de 25 de ani, daca stau sa socotesc, dar nu vreau sa ma sperii de la inceputul scrierii si sa pun punct inainte de a-mi spune mai clar ideea, cunosteam un om care avea sa-mi schimbe viata. Multa vreme mi-am zis ca acela e unicul moment pe care l-as sterge definitiv din trecutul meu si, culmea, nu e cel mai injositor, ci e cel cu impactul cel mai mare asupra trecerii mele prin lumea asta. Este acea intamplare care a deschis drumul pacatului in viata mea. Și nimic nu a mai fost la fel. Nici eu, nici raportarea mea la ceilalti. Parca ma nascusem sa persist in greseala, sa ma adun faramite de jos şi sa fac un intreg peticit pentru mai tarziu. Credeti-ma, pe cuvant, ca fisurile s-au vazut multă vreme si, parca, tot in acele locuri se adaugau alte şi alte intamplari.

Cand vad in jurul meu oameni ce regreta trecerea timpului, doar pentru ca atunci responsabilitătile, lipsa sau putine, faceau casa buna cu tineretea si prospetimea noastra; cand imi recapitulez eu, pe repede inainte, altfel nu as rezista, trairile mele de atunci, zau, daca m-as intoarce, chiar daca mi s-ar garanta tinerete fara batranete, zero riduri şi lipsa par alb. Nu, nu, nu… de trei ori nu.

Mi-am ranit parintii in incercarea mea de a ma face repede mare, am ranit parintii altuia, am bulversat oameni şi ne-am tarat noi, acei doi de atunci, intr-o parere de iubire nebazata pe nimic. Dar nimic. Atractie doar si consumarea ei, si care – iar aici nu vreau deloc sa punctez vremurile pe care le-am trait ce excelau prin lipsa cunoasterii sau a informatiei – ne-a amagit intr-o stare de absurd si neintelegere, dar mai ales de ne-iubire.

Când am fost ceruta de la tata, nu stiu daca aveam 20 de ani. Eram, inca, amandoi, convalescenti dupa un episod traumatizant care era gata, gata, sa ma coste viata şi pe care voiam sa-l incheiem intr-o uniune care, credeam eu, avea sa cicatrizeze uratul si greul ce aparuse sa-mi mutileze sufletul si nu numai. N-a fost asa. Dincolo de faptul ca tata nu a inteles de ce viitorul lui, posibil, ginere a venit sa-i ceara fata, asa, pe neasteptate, imbracat nepotrivit şi fara eventualii cuscri, noi ne jucam, deja, de-a baba oarba; oarba fiind eu, iar baba povestea, caci nimic nu era mai gresit decat gandirea mea de atunci si senzatia ca astfel pot repara lucruri incepute in doi. Nu a inteles, bietul tata, nici din ce ne-am fi putut sa ne ducem viata impreuna sau unde am fi locuit, tinand cont de tineretea noastra dar, mai ales, nu intelegea de unde a aparut iubirea aia ce ne facea sa ne dorim impreunarea vremelnica, pentru ca el nu vedea decat o fuga din calea problemelor pe care mi le facusera ei, ca parinti, cu asprimea lor. Nu stia, dragul de el, ce dureri noi purtam si cum credeam, naiv, ca astfel mi-as accepta, mai usor, greseala. O parte din noaptea aceea mi-am petrecut-o in strada, pe un leagan. I se parea tatei ca am nevoie de o racorire a mintii. Asa era. Dar eu nu stiam asta, nu stiam nimic. Nimic.

Lucrurile s-au terminat inainte de a incepe, dar asta nu inseamna ca nu au venit intamplari tavalug pe care nici macar nu merita sa le mentionez. Niciunul nu am avut vreo vina, caci ar fi putut ramane doar o poveste oarecare, daca nu i-am fi simtit acut nepotrivirea. Violenta verbala si fizica, insa, nu le-am putut uita pana mai ieri, cand am crezut eu ca pot face pace cu aceste amintiri. Am omis, insa, sa adaug, acestor senzatii, deschise de conjuncturi bine intentionate, in prima faza, pe tanara de atunci, care nu a invatat mare lucru din lectia acelor ani, in care niciunul nu a stiut iubi, pretui, incuraja, sustine, de a se bucura de succesele fiecaruia in parte, lasand la o parte acel „si eu” sau de a nu scoate, macar, ce era mai rau unul in altul. Nu aveam inlantuirea aia de copac, puternica, stabila cu seva vindecatoare despre care am aflat intre timp. Eram ciungi, nemilosi si tristi, doi copaci care traiau in aceeasi gradina, dar unul cu spatele la celalat.

Momentul l-am perceput atunci ca maximul suferintei mele. Si stiti de ce? Pentru ca nu aveam experienta vieţii; nu aveam exemple de cazuri asemanatoare ce m-ar fi putut ajuta, nu am avut prieteni şi lume potrivita carora sa ma pot destainui, nu aveam suficientă incredere in parinţii mei sa le spun trairile mele, nu am avut suficienta incredere în mine și, pur și simplu, mai eram si la varsta cand simțeam nevoia sa sufar, ca si cand toata nedreptatea lumii o adunasem eu in mine. Ehehe, de-ar fi existat astfel de site-uri, internet la liber si tot ce avem acum si ni se par nocive sau nu, educative sau toxice, tot ai fi putut face alegeri mai bune de care nu te-ai mai fi simtit vinovat. Asa, singurul lucru la care m-am priceput a fost sa fug. Si, Doamne cat am mai fugit!

Am lasat, repede, in spate acel episod şi m-am cutremurat, dupa ani, cand am descoperit ce perceptii diferite aveam fiecare despre acel moment. De vreo trei ori ni s-au mai intersectat drumurile şi de fiecare dată, cred, era raspunsul lui Dumnezeu in fata intrebarii mele, nerostite, culmea, niciodata: „Ce ar fi fost daca?” Nimic!, mi-a raspuns Dumnezeu. Pentru ca unde nu este iubire divina, nu poate fi nimic. Unde nu e gandul total spre binele celuilalt drumul se intrerupe. Definitiv. Iar noi am stiut asta si ma bucur ca am aflat-o repede, asa cum, de putin timp, cred ca am pecetluit senzatia, dar si povestea, dandu-i finalul pe care-l merita. A capatat forma de ravas, strans bine la capete, si cu pecete de tinerete zbuciumata, care sa nu mai fie deschis niciodata de nimeni.

Nu m-am uitat inapoi in momentul in care una din povestile mele se sfarsea. Ba, mai mult, refuzam orice informaţie venita asa, din darnicia unora. Voiam sa protejez ceea ce deveneam, chiar daca tot nu eram bine si pe drum curat; imi doream sufletul liber pentru inainte, nu dornic de inapoi. Nu credeam in legaturi reluate, funii innodate şi viata retraita. Voiam sa traiesc si atat. Cu orice risc. Acum, cand vad oameni care-si plang iubirea pierduta, sunt un pic infuriata, dar şi mai furioasa sunt pe cei ce o striga in asa fel incat sa ajunga la celalalt durerea lui. Ca si cand suferinta aceasta l-ar surescita pe cel ce a iesit din poveste, care zburda in altele mai noi si, poate, l-ar face sa se impiedice, sa se intoarca, sa adune cioburile impreuna si sa RETRAIASCA.

Nu mi-a placut sa scriu, nici sa vorbesc despre iubire, asa, la general. Pentru mine iubirea e fapta, emotie, traire buna, nu suferinta, lacrimi si suspine. Stiam asta doar la nivel teoretic, incapabila sa construiesc astfel de lucruri cu cineva. Mi-am luat lectia umilintei devreme, dar in felul meu am iesit invingatoare pentru ca, pentru mine, iubirea avea sa vina tarziu, aşa cum nici nu o visasem, nici n-as fi indraznit sa ma gandesc la ea in vreun fel, poate si pentru faptul ca am crezut ca nu o merit, prea ma considerau multi capricioasa si instabila. Cu toate astea, am trait o viata de om pana am reusit sa-mi gasesc linistea si pentru că multi cred că sunt o norocoasa pentru acest dar, uitandu-ma, totusi, peste umar, nu pot sa nu ma gandesc ca orice pilda inteleapta sau cu nu stiu ce talc s-ar fi vrut, nu se potriveste aici, din pacate. N-am invatat nimic, multa vreme. Am trait şi atat. Nici macar nu am reusit sa deosebesc binele de rau. Am ales tot raul, o data si inca o data, iar şi iar. Ba, uneori, l-am generat eu. Aveam o predispozitie fantastica in a intra in belele; inca o am, dar intre timp am frane bune.

Pana intr-o zi, cand, cred, totusi, firul raului s-a rupt de la sine, pentru ca, in orice poveste, deci si intr-a mea, s-a inceput un ghem nou. Cu toate astea luna mai, în fiecare an, e o luna trista. ”Niciodata sa nu te uiti la ce ai pierdut, ci la ce ti-a ramas”, spunea cineva. Acum multi ani, indepartati ani, imi pierdeam identitatea pentru o vreme, apoi mai-ul mi-a fost o umbra definitiva, prin trecerea tatei in nefiinta.

Din pacate, lectia intamplarilor mele trecute mi-a fost tot o lectie pentru zilele de azi. Poveste in poveste. Si veti rade, dar intr-un moment de exaltare sufleteasca, fericita prea tare in tot ce fac acum, probabil si din siguranta care, credeam eu, ma stapaneste in zilele acestea de femeie cu ani destui la purtator, am vrut sa peticesc si experienta asta. Din pacate, nu am mai stiut cum. Si am adaugat nepotrivirii, imaturitatii și orice balarie ati vrea sa asezati in fraza… numele meu. Dupa vreo doua treceri cu privirea peste un text ce semana a schimb de replici gen ping-pong, am realizat ca nu e bine sa justifici nimic, nu e bine sa vrei sa repari cu forta, am inteles ca faptele pot fi diferite de cuvinte. Iar cand convenientele și politetea dispar, cand curajul iti da indrazneala, te tradezi singur și revii la inconstanța pe care nu o recunosti in viata de zi cu zi dar ti-o amintesti perfect de cand erai fugara. Poți minti orice om ca esti minunat, dar pe tine insuti nu. Și daca ti se activeaza si senzatia de neplacere uiti orice parte romantata a povestii, asa cum uiti ca ai avut intentii bune intr-o conversatie care iti devine, destul de repede, iritanta.

In definitiv, cuvintele ne ajuta sa dam caldura unor intamplari ce nu au avut decat o raceala aparte care, si acum, dupa 25 de ani, ar ingheta orice sentiment. Eu am cautat in mine vindecari de care nu aveam nevoie. Debarasandu-te de amintiri și persoane toxice, chiar eu fiind exemplu bun pentru nepotrivire in raport cu unii oameni, poți face loc lucrurilor bune din viata ta sau chiar sa devii tu un om mai utilat sufleteste. Si, poate, de ce nu, să apreciezi un pic mai mult ceea ce ai, rutina aia care crezi ca te omoara zilnic. Si mai stiu ca voi evita, pe cat posibil, cuvinte ca „maturitate„, „vindecare”, „eliberare” , „greseala” „impacare”. Nu mereu spun adevarul despre noi.

Am inteles, in schimb, cu toata fiinta mea, ca as incerca cu orice pret sa fiu fericita, nu as lasa pe nimeni sa-mi zica, nici macar sa-mi sugereze sau sa-mi induca sentimentul ca „nu se poate”, „nu ai voie”, „nu-i posibil” și „nu tie”. Nu am privit inapoi decat, pentru a culege impresii pe care sa le astern pe aici, intr-o poveste, de care, poate, cineva are nevoie. Sau nu. Sau poate ar fi, cum spuneam mai sus, lectia neplacutului si a nepotrivirii cu ceea ce iti e harazit sa traiesti. Am inteles ca poti incepe relatii cu oameni de care esti atras, cu care, in ciuda diferentelor, pornesti pe un drum, desi tie nu-ti place nici cum gandeste omul ala, nici cum pune accentul in fraza, nici cum doarme, nici hobby-urile lui, nici faptul ca nu esti tu, in preajma lui. Nimic. Iti plac altele, dar nu suficient cat pentru o viata intreaga sau macar pentru o poveste de care sa-ti amintesti cu placere.

Asadar, oameni, numele meu e NEPOTRIVIRE sau FUGA, si uneori generez situatii, dar pe care nu le mai regret demult, caci am acasa mester reparator de suflete si idei proaste, care stie cum sa ajunga la inima mea si caruia nu-i par altfel decat o provocare frumoasa, spune el. Iar eu sunt multumita. Cumva am fugit intr-o poveste ce isi scrie firesc fiecare fila, secunda cu secunda. Si nu mai fug singura, ci in doi. Doi potriviti.

Și dacă lectia rabdarii nu am invatat-o la timp, dacă mi-am petrecut o parte din viata, blazata, necautand fericirea,intr-o singuratate tulbure, mi-am invatat, intr-un final, pe neasteptate, lectia iubirii prin credinta. Credinta ca am fost suficient de iubita, incat sa mi se dea o sansa ca intr-o zi voi fi fericita cu adevarat. Şi sunt! Şi voi fi! Promit!

„N-am urmarit aici mai mult decat sa marturisesc ceea ce am aflat cu ajutorul inimii de la viata.”, spunea frumos, Paler.

V-o spun si eu, in felul meu.

Adriana T

aziCine sunt eu e mult prea putin important. Unii imi spun Povestitoarea, altii evita sa-mi rosteasca numele. Sunt om care a gasit aliat in cuvinte, intr-o vreme cand altii s-au saturat deja de scris, dar e o indrazneala prea mare sa cred ca pot construi cu ele ceva nemuritor. Nu ridic nimic, din ce astern pe foaie la rang de valoare, si singurul meu act de curaj e acela de a ma reda public intr-o alta forma. Scriu pentru un album de vorbe in care, peste timp, sa ma privesc altfel decat in cel de fotografii, cautand clipa, omul și intamplarile care au dat drumul cuvintelor. Si nu uitati, indiferent ce spun, tot port o masca, altfel m-as speria si as fugi.

Care este reactia ta?
Articol bun
73%
Autor recomandat
27%
Despre autor
redactia
redactia
Chic-Elite este platforma online de dezvoltare personala si sprijin pentru femei, care le pune la dispozitie membrelor sale singurul serviciu de mentorat online din Romania, posibilitatea de a-si promova proiectele, de a cere ajutor pentru proiectele lor si nu numai. Avand ca obiectiv imputernicirea femeilor, sloganul comunitatii este Dare.Care. Te asteptam alaturi de noi!
31Comentarii
  • ianuarie 6, 2016 at 11:37 am

    Se spune ca în viata ne este dat sa ducem atât cât putem cara. Nu am cântarit niciodata acel ceva pe care l-am carat. Nici nu as fi putut, pentru ca încarcatura se afla acolo unde nu exista balanta… în suflet.
    Am avut si eu, de mica, acelasi „talent”. Acela de a ma baga în încurcaturi, de a soca pe cei din jur, de a alege tot ceea ce era nepotrivit mie, firii mele, caracterului meu. Multi m-au considerat o persoana „forte”, dar nimeni nu a „sapat” mai adânc, nimeni nu a cautat sa afle cu adevarat de unde acele devieri pe care ei le percepeau drept forta.
    Zilele trecute am primit un compliment. Simplu… un compliment simplu. Am zâmbit, dar m-am emotionat ca o pustoaica, desi timpul mi-arata ca nu mai sunt demult.
    „M-a atras întotdeauna fragilitatea si sensibilitatea ta!”… Atâtea persoane au batut caile vietii mele si niciuna, pâna acum, nu m-a înteles.
    Da, nu sunt o super-femeie si nici puternica cum chiar as fi vrut sa fiu. Sunt fragila si sensibila, însa, si nu regret deloc ca sunt asa.
    Dupa atâtia ani fericire? Da, sigur ca se poate! Daca reusim sa ne descoperim, sa scoatem masca sau sa distrugem carapacea sub care ne ascundem, putem fi fericiti. Iubiti, asa cum suntem!

    Un text de nota 10, Adriana! Jos palaria!

    • ianuarie 6, 2016 at 10:20 pm

      Tu m-ai dus azi in 9 ceruri de fericire, pentru că ai fost primul om care a reacționat, după Cristina, bineînțeles, la rândurile mele. După cum ai observat, nu m-as mai fi oprit din scris. La fiecare gând venea repede alt ”sub-gând”, cum m-ai adăugam o idee, cum mai veneau in galop trei amintiri și cinci senzatii. Mi-e usor sa vorbesc despre mine, desi o fac public și nu sunt iubita de toata lumea. Dar stii ceva? M-am gandit mereu ca daca cineva ar vrea sa-mi strice castelul meu de nisip mi-as construi altul și nu cu putere, cum bine spui tu, ci cu emotie și siguranta, cu cel care mă sprijină și mă vede mai frumoasa decat sunt. Tu spui bine tot ce spui, sub masca aceasta de izbândă sunt niste fetițe timide, dar, zău, dacă pot lăsa asta la vedere. Eu am trac. Nu vreau să apar public prea mult, imi e suficient blogul, fb ul unde am lumea mea căreia îi sunt datoare cu vârf și indesat pentru faptul că mă aplauda la orice pas și mă ceartă prieteneste la orice stangacie. Candva, copil fiind, am recitat o poezie, acompaniata de o fată la flaut. Atata emotie si atatea lacrimi aveam pe fata, ca fata cu flautul a iesit de pe scenă, lumea se cauta de batiste și pe mine nu stiau cum sa ma scoata de pe podium. Horror. La fel sunt si acum, ca o frunză. Dar pentru prima dată de cand scriu m-am simtit star. Si am avut pe blog texte mult mai vizibile si profunde decat acesta, dar in ele nu vorbeam de mine, asa cum vorbesc aici și de aici senzatia de stralucire, de bucurie. E ca si cand spun: „Da, sunt defectă, dar până și astfel de oameni au șanse”. Multumesc. Felicitări pentru noua ta căsuta. Aceeasi Daniela dar in loc nou nout! Inspiratie sa ai!

  • ianuarie 6, 2016 at 12:59 pm

    Eu nu știu să fi învățat vreodată cum să nu mai fac greșeli, fiindcă cred că pe pământ e un joc foarte important ăsta, de-a greșitul. „De-a învățatul” din greșeală e, în fapt, reconsolidarea sinelui, căci ai putut să treci peste și ți-ai văzut mai departe de viață, bună, rea, cum o fi ea. „Povestitoare” să-ți rămână numele, Povestitoareo! Așa te-am întâlnit.

    • ianuarie 6, 2016 at 9:38 pm

      Da, orice aș face, oriunde aș merge, oricâte jocuri de cuvinte s-ar prinde în mintea mea, rămân aceeasi fată cu dor de poveste, care încă se miră că poate capta atenția lumii prin cuvinte simple. Astfel, mi-am demonstrat mie, si implicit si altora, că dacă ai drag și perseverență în scris poți să stai mândru și cu fruntea sus și lângă oameni talentați și deosebiți, cum esti tu, de exemplu. Si sunt mândră de asta! Tu esti pentru mine actrița cuvintelor, păpușăreasa fără de care nu as fi crezut că se pot pune cuvintelor înțelesuri magice. Mulțumesc că mi-ai lăsat a nu știu câta oară încurajarea ta. Te îmbrățișează, Povestitoare. Curând voi avea o surpriză cu acest nume!

  • ianuarie 6, 2016 at 2:18 pm

    Se spune ca, atunci, la varsta aceea a tineretii suntem razvratiti impotriva parintilor, vietii, societatii, chiar si impotriva noastra, cautand cumva sa ne facem rau, intr-o masura mai mare sau mai mica. Nu ascultam sfaturi, nu acceptam ajutor, sau, poate, nu avem curajul necesar pentru a le cere, bravand. Esti una dintre persoanele norocoase, Adriana, care a primit iubirea si pretuire pe care le merita. Recomand a se citi cu atentie, textul tau, din care chiar se pot trage invataturi! Felicotari si succes! 🙂

    • ianuarie 6, 2016 at 9:45 pm

      Tu mă cunoști suficient cât să știi că greselile mele au crescut cu mine impreună, că le-am transferat in alte registre și că nu reușesc mereu să-mi redresez drumul. Derapez puternic și tot oamenii buni din jur mă salveaza miraculos. Cat despre tinerete, am atatea povesti adunate, incat uneori mă gandesc ca daca le-as da drumul in scrieri firesti, or ar părea sf-uri, ori ar soca chiar prin repetabilitate. Cum spuneam, am fugit mereu, dar in opririle mele nu păream deloc a sta pe loc. Si era derutant. M-am salvat cumva, sau poate de asta spun atat de des că m-a salvat Dumnezeu. Multumesc, Dana. Pentru tot.

  • Maria S
    ianuarie 6, 2016 at 2:41 pm

    incerc sa iti las aici un semn ,nu stiu daca o sa si reusesc pina la urma..m-a impresionat povestea ta ,poate unde m-am regasit si eu un pic in ea ,pe alocuri si eu am semnul Nepotrivirii cu pers care doar au reusit sa imi faca rau,poate am atractie doar la pers Nepotrivite ptr mine…pe tine in schimb te vad ca pe o persoana puternica care a stiut sa isi invinga destinul..care are alaturi omul potrivit alaturi de ea. ai reusit sa scrii o poveste tocmai buna pr oameni care au nevoie de un sfat la inceput de drum .Succes !!

    • ianuarie 6, 2016 at 9:53 pm

      Dincolo de ce iți voi spune, pentru că incă habar nu am, nu pot să nu remarc cu bucurie ca ai facut efortul sa te autentifici aici și să-mi lasi un mesaj, Maria. A fost o surpriza placuta. Imi era suficient mesajul de pe fb și cum stiu că tu mereu citesti orice scriu, fie ca e vers, eseu sau poveste, nu pot sa nu mă bucur remarcând că mă crezi puternică. Am frici cat pentru toata lumea adunata aici și asta nu e tocmai bine. Se spune ca atunci cand crezi in Dumnezeu nu ai voie sa ai frici, intrucât ar trebui sa ne simțim in sigurantă prin iubirea Lui. Totuși, stiu ca altfel nu sunt, ca am bifat nepotriviri și inca le bifez pentru ca des dispar din jurul nostru oameni care au crescut diferit de-a lungul vremii, care nu mai au aceleasi chemări ca noi și carora le suntem incomozi cu idealurile si convingerile noastre. Dar am invatat sa iau ce e bun din tot, sa stiu ca ne-am fost de folos unul altuia si am mai invatat ceva-să nu mai dau vina pe nimeni. Sunt conjuncturi din care e musai să iesim cu ceva și sa acceptam ce vine. Multumesc, Maria. Pentru tot, dar mai ales pentru popasul tau aici.

  • ianuarie 6, 2016 at 5:48 pm

    Bine ca ai invatat din acea prima greseala…unii nu invata nimic niciodata. Mi-a placut simtul tau autocritic.

    • ianuarie 6, 2016 at 9:57 pm

      După cum spuneam, la nivel teoretic eram as, ca oricare dintre noi, dar in practica am fost repetenta. Cat despre autocritica, ar fi păcat ca după o anumita varsta sa ma mai pacalesc că altii au fost de vină pentru cele prin care am trecut. Totul tine de alegeri și ale mele au fost teribil de proaste. Chiar si pe cel cu care am gasit potrivirea era să-l ratez. Multumesc pentru comentariu. Inseamnă mult pentru mine. N-am sa uit curand asta.

  • ianuarie 6, 2016 at 7:47 pm

    Adriana, mă bucur că am citit textul tău! Ca de obicei este plin de învățăminte, cald și sensibil, iar, în spatele cuvintelor se întrevede sufletul unui om deosebit! În tinerețe toți facem greșeli, important este să înțelegem la timp unde am greșit pentru a nu persista în acea NEPOTRIVIRE… Și nu ai fugit, ci ai luptat, iar efortul tău a fost răsplătit pe măsură! Îți doresc tot binele din lumea aceasta! Și… mulțumesc pentru că exiști! 🙂

    • ianuarie 7, 2016 at 11:04 am

      Liliana, sunt surprinsă plăcut nu doar pentru faptul că mi-ai lăsat un mesaj, pentru care tare multumesc, dar că mi-ai demonstrat că și textele lungi sunt citite. Multă lume fuge când observă polologhie multă, dar, recunosc, nu m-am putut abține să nu-mi dezvolt ideea și s-o duc prin toate ungherele, pentru ca dincolo de nepotrivire, au stat alegerile prost făcute și care se tot repetau, de asta numesc fugă și nu luptă, cum frumos imi indulcesti tu nuanta. Cand lupti observi binele; eu dădeam iar de rău și mă trezeam renunțând. Mihai a venit pe neasteptate, iar cum eu fug de cuvantul noroc, sper sa fi fost doar destinul de care nu am mai fugit. Iți doresc numai bine.

  • Nicoleta Ioniță
    ianuarie 7, 2016 at 9:51 am

    Viața nu ne pune niciodată fără rost la încercare, Adriana. Dacă la final ieșim învingători sau învinși depinde doar de noi. Emoționantă mărturisirea ta și ca de fiecare dată cuvintele tale trezesc din amorțire cele mai ascunse simțăminte. Respect, pentru tot ceea ce faci, Adriana!

  • Adriana
    ianuarie 7, 2016 at 12:11 pm

    Tocmai ce voiam sa ies de pe net, cand mi-a piuit calculatorul pentru o notificare. Din toti oamenii, dincolo de cei ce mă cunosc personal, tu ai crezut in mine de la primele randuri, cand scriam despre cătei și frunze, vorba lui Mihai. Povestile sunt făcute să circule, iar dacă eu am reușit cumva să trezesc in voi măcar o zvâcnire, eu sunt mulțumita. Si judecand după faptul că și aici, și pe blog, voi imi aratati mereu semne de sustinere și ca nu scriu degeaba aceste cuvinte, caci am auzit si astfel de păreri, cum că mă expun prea mult, stiu că pot continua linistita. Multumesc, Nico, pentru tot!

  • ianuarie 7, 2016 at 8:51 pm

    Caramizi mai drepte sau mai șubrede ne fac zidurile de azi. Fisuri mai sunt poate dar daca baza e solida zidul ramane in picioare. Iar baza este educatia primilir ani chiar daca adolescenta si tineretea ar vrea s o demoleze. Cea care esti azi e suma zilelor de ieri. Textul asta e eliberstor si ma bucur ca ai gasit tonul in care sa l scrii. Am citit si am privit si eu in trecutul meu prin el. Macar asa ptr a multumi inca o data ptr azi. Desi o fac oricum zilnic. Iubire si pace in suflet a ai Adriană! Frumos ai asternut. Cuvintele.

  • Adriana
    ianuarie 7, 2016 at 11:30 pm

    Sigur. Textul acesta a fost scris nu pentru acest site. S-a potrivit cumva si l-am adus la lumina. Mie imi place sa ma gandesc la trecerile mele prin viata, chiar daca nu le iubesc pe toate, dar nu-mi place sa ma gandesc la oamenii cu care m-am insotit. Dar cum fac parte din poveste măcar nu arunc vina asupra nimanui. As fi in stare sa o adun eu pe toata numai sa nu trebuiasca vreodata sa mai impart vreo culpă comuna sau vreo senzatie la fel. Sunt bine acum, dar cu un pret prea mare și nu vreau sa uit asta. Asa pot sa imi vin in fire la orice ratacire ambigua din prezent, care oricum e rezolvabilă. Tie iți multumesc, ca intotdeauna, pentru sustinere si semnul tau de aici. Nu-i putin lucru la cat de ocupata esti. Pup toti membrii familiei. Sa fiti sanatosi!

  • ianuarie 13, 2016 at 1:14 am

    Draga mea, am citit asa precum presupun ca ai scris: cu sufletul la gura si cu inima in palme!
    Textul tau este o lectie de smerenie expusa cu forta dar si cu gratie. As putea sa o tin tot asa cu impresiile insa tu ai spus tot ce se poate spune!
    Te felicit! Pentru TOT!
    Cu drag iti doresc un an minunat!

    • Adriana
      ianuarie 13, 2016 at 10:27 am

      Faptul ca ai ajuns aici, din virtual, fara sa fi banuit vreodata ca fara fb poti avea cum sa stii despre inscrierea mea pe acest site, cu acest articol, pentru ca eu pe blog nu am amintit de concurs decat prin prisma altora, imi bucura sufletul și mă aduna in emotii. Venind dinspre tine orice cuvant mă onoreaza și ma face fericita. Si cred ca ai venit la țanc cu acest comentariu, caci tocmai ce mă incercau niste amărăciuni. Curand va fi ziua mea de nastere și stiu ca am primit prin voi daruri de pret, aprecieri sincere lăsate aici și multumesc din suflet acium și mereu. Zi binecuvantata și un 2016 cu sănătate ție și intregii familii!

  • GIULIA
    ianuarie 13, 2016 at 9:17 pm

    …Nu mai incape nici o indoiala caci, ai mana si stiloul fermecate, cu ajutorul carora expui si exprimi trairi, emotii, sentimente si resentimente….Esti o mare „POVESTITOARE” si ca sa ma intorc la anii adolescentei mele, cand citeam orice, oricand si oriunde si orice imi pica in mana, te-as asemui cu Mihail Sadoveanu, fara nici o exagerare…parca te vad la „Hanul Ancutei” in camera mare si frumoasa de oaspeti unde sadea Sadoveanu, cu condeiul care exista si astazi, la masa aceea mare din lemn de stejar, scriind, tot asa ca tine despre framantarile tineretii lui, ale poporului, ale moldovenilor sai simpli si nu in ultimul rand al hangitei Ancuta, mult primitoare si imbujorata la fata de cat trebaluia, pentru ca sa se simta bine jupanul…Te admir foarte mult si-mi doresc nespus sa continui a scrie, pentru ca atunci condeiul devine miraculos…Te imbratisez Adriana…

    • Adriana
      ianuarie 30, 2016 at 10:05 am

      Fiecare vede intr-o scriere nouă ceva din altii, oameni pe care îi admiră deja și care si -au construit loc trainic printre cuvinte pentru eternitate. Eu mă bucur de voi, cei care mă scoateti din anonimat măcar pentru cateva clipe, suficiente cat sa-mi traiesc visul meu de fluture ..cu alb pe margini, vorba unor versuri de ale mele. Sper să rămân Povestitoarea, să nu mă fure cuvintele astea fantastice care dăruiesc lumi de poveste în care, parcă, ai călca cu grijă să nu strivești întâmplări care încă se derulează prin ele. Mulțumesc, Giulia. Scuze pentru răspunsul târziu pe care tocmai ți-l dau.

  • ianuarie 13, 2016 at 11:34 pm

    Draga mea, eu nu am cont FB – nu stiu de ce dar imi da un soi de disconfort ideea – si am ajuns aici doar pentru ca… te cautam! 🙂 Ma bucur tare mult ca „intamplarea” – in care eu nu cred deloc! -a facut sa te citesc! Nu prea inteleg cum functioneaza site-ul asta. Am vrut sa te votez si nu am reusit, apoi am vrut sa-mi fac cont si mi se raspunde ca numele meu are ceva „ilegal” 🙂 in fine… nu am noroc eu dar sper sa ai tu! Am incercat sa citesc cateva texte – ceea ce te detasaza de ele este „fierbinteala” cu care ai scris, un fel de spovedanie cu sufocare! Asta esti tu, reala, adevarata si pentru asta te-as premia! Nu e vorba neaparat de stil: stilul tau este… arderea completa, daca pot spune asa! 🙂 si asta intrece orice!
    Stiu ca astfel de confesiuni aduc apoi o… „racoreala” stranie! Am trait-o si eu cand am scris – ca si tine, cu sufletul la gura, plangand cu sughituri – despre moartea sotului meu si boala care m-a doborat… la un moment dat!
    Intr-o lume ipocrita e greu sa siderezi cu sinceritatea, asa ca… e bine sa te apropii de lucrurile, oamenii si ideile care nu te destabilizeaza! Cu siguranta TU poti! Iti doresc o aniversare frumoasa, ani buni, multi si fericiti alaturi de omul tau si proiectele voastre minunate! Pastreaza-te asa cum esti, adevarata! Esti minunata!

    • Cristina Lincu
      ianuarie 14, 2016 at 5:08 am

      Buna venit la Chic-Elite. Incercati sa va faceti cont fara sa folositi pauze in nume. De exemplu, in loc de „Maria Popescu”, Maria_Popescu sau MariaPopescu sau MariaP etc).

    • Adriana
      ianuarie 30, 2016 at 10:11 am

      Ma bucur ca te-ai imprietenit cu site-ul, multumesc din nou pentru fiecare cuvant și nu uita ca prin vremuri cand nici eu nu credeam in mine tu ai pus umarul spre sustinere, consolidându-mi increderea de care aveam atata nevoie. La toate acestea au contribuit și povestile tale unice, cu descrieri atat de credibile incat aveai impresia ca le atingi cu mana, daca inchizi ochii. Mi-am insusit atunci ideea asta, ca daca devii credibil in ceea ce asezi pe hartie, stangaciile se pot dizolva, iar textul poate aduce credibilitate. Textul acesta m-a facut mai fericita decat credeam, avand accesari atat de multe incat mi se pare miracol. Intr-un paradox, dacă întâmplările de care amintesc mi-au adus atata tristete, uite cum au compensat intr-un articol care a picurat bucurie nu doar in mine. Sa fii sănătoasa, Cita. Mereu.

  • ianuarie 13, 2016 at 11:38 pm

    Adriana, cu totii am facut greseli. Pana la urma, ele sunt cele care ne-au facut ceea ce suntem, din ele am invatat. Cei care am invatat. Devenirea noastra, din suferinta si indoiala pe care ele ne-au „daruit-o”, s-a implinit. Gandesc uneori ca parca-i bine sa nu terminam niciodata de invatat si poate, tocmai de aceea, destinul ne intinde continuu curse, ne supune la teste, zi de zi altele. Succes!

    • Adriana
      ianuarie 30, 2016 at 10:15 am

      Cu siguranță tu ești un om care nu trăieste printre nori și iluzii. Mereu m-am regăsit in textele și convingerile tale și mereu spun ca ar trebui sa revii la scris povesti, nu doar la eseurile despre intamplarile momentului. Nu toate experientele m-au ajutat in viata asta, m-as fi lipsit bucuroasa de multe dintre ele, dar cred ca am reușit sa le infrunt. Mai am una pe care nu reușesc sa o asez pe hartie fara sa nu imi fie teama ca din taciunii aprinsi ar aprinde valvatai fara rost. Dar si daca gasesc formula, ma voi declara fericita. Multumesc pentru sprijinul tau constant. Esti minunata.

Lasa un comentariu