Fragment „Monștrii cu bot de catifea”, Editura Eikon, 2020
„[…] 1936. Vojar pare mai înaltă. A călătorit atâția ani. Fumează. Vorbește despre modă și despre arhitectură. A făcut primele operații. Un succes, exclamă ea, fără nicio urmă de modestie. Tu, căsătorit, mai spune și îmi privește verigheta cu interes. Cine e? Toată lumea vrea să afle cine e? Este o femeie frumoasă, îi răspund și ea înțepenește o clipă, apoi râde, vrând să pară indiferentă. O femeie foarte frumoasă, mai spun, deși nu termin propoziția: O femeie foarte frumoasă, dar nu ca tine Vojar, nu ca tine Vojar. Vojar, Vojar, Vojar, mi-ai pârjolit inima, smintito, nenorocito, netrebnico…
[…] 1932. Jucăm tenis. Picioarele lui Vojar par sculptate. Vizita ei scurtă m-a năucit. Vine mereu când e primăvară și mă forțează să mi-o amintesc printre crăci înflorite, pe străzi parfumate, printre trupuri frumoase care nu-l întrec niciodată pe al ei. O privesc și mi se pare că voi intra cu tot trupul în ea, că îi voi sta în măruntaie, că nu voi ieși la lumină niciodată; nu-mi pasă ce gânduri are, ce vise, vreau doar să stau în sângele ei, să umblu înainte și înapoi, să mă lipesc de inimă. Sunt un idiot. Dar cine se poate apăra de iubire, să fie în toate mințile, să nu o aștepte, să nu o râvnească, să fie serios, să se ocupe de lucruri însemnate? Eu nu sunt Fidias, dar Vojar e deasupra Atenei.”
Fragment „Guzanja”, Editura Eikon, 2023
„Malul gurii tale mă strigă. Ieși ca apele din răul lumii, speli, speli neîncetat catapeteasma firii; din altar curg boabe de grâu, uscate, bune pentru țest, să miroasă a viață trăită. Dacă mă apropii de firea ta, îmi pare că și tata, tatăl meu cu inimă învechită, cu miros de acru și de ismene năclăite, e frumos ca nimeni altul. În plete i se încurcă bătrânețea. Mi-ai spus, după primul sărut, că n-am să pot iubi, dacă pe tata nu-l pot ierta, și te-am privit strâmb, neputând să te îndur. Cum, să-l iert, dar eu l-aș omorî, am strigat și tu te-ai întunecat. Șiroia vântul pe tâmplele tale calde. Îți stăteau obrajii revoltați și respirația îți răsuna a neajuns. Iartă-l, iartă-l pe tata, ai spus tu, privește-l însorit, are inimă și merge ca toți spre moarte; strânge-i mâna, sărută-i gura nesărutată, caută-i crucea, pune-i-o pe umăr, întărește-i osul cu un lemn, pune-i proptele sub plămâni, du-i picioarele în brațe. E tata, e tata, iubește-l, repetai și capul îți aluneca pe brațe.
Uite-mă, am înflorit, ți-am strigat într-o zi. Dormeam în bălți separate; mă voi păstra curată, spuneai tu, până-n ziua iertării. Te priveam de după deal, mușcam pietrele, mâncam pământul pe care călcai; mă smeream dacă-mi vorbeai, îngenuncheam și mă rugam pentru iertare. Doamne, dă-mi iertare, du-mă-n sus, Doamne, arată-mi drumul. Venea primăvara. Tu plângeai după iarnă. Iertarea nu venea. Draga mea, am strigat de după șopronul părăsit, părăsește-mă, omoară-mă, dar nu mă pune să iert, că n-am să pot. Lasă-mă să te iubesc și învață-mă tu, cu mâinile, cu sângele tău în trupul meu, încotro să merg. M-ai privit ca un zarzăr. Te-ai ridicat în picioare ca un nou-născut vrăjit. Te-am întâmpinat cu teamă. De unde să știu ce voiai să faci? Să mă iubești? Să mă omori?”
Fragment „Pescarul nimicului”, Ediția a 2-a, Editura Eikon, 2020
„Într-o iarnă cu multă zloată, Ladaf suferea. Mâncarea zăcea sleită în oale, iar șorțul era agățat în cui. Ladaf ofta adesea și spunea că, fără îndoială, numai apropierea morții poate întrista atât de mult un om sănătos precum e el. Îl privea pe pescar, își strângea carnea multă de pe brațe și pulpe, spunându-i: Vezi cât de gras sunt? Aș putea să nu mănânc luni întregi și tot aș trăi. Mă supără ceva și nu știu ce. Parcă mă doare și inima.
Ceafa și fața cu obraji lăsați îl făceau să pară bolnav. Începuse să-și târască pașii. Altădată, când intra în bucătărie, servitoarele se aliniau, iar el le ordona ce să facă pentru întreaga zi. Carnețelul pe care îl ținea la piept mirosea a mâncare și avea pete de grăsime. Pe lângă șiruri de ingrediente pentru diverse rețete, Ladaf trecea câte un nume de femeie, adresa și situația amoroasă, pentru a ști să se mai întoarcă la cele pe care le plăcea. Deși nu era un bărbat agreabil, avea un fel de a le vorbi, simplu și tăios, curat, cinstit, de a le oploși la pieptul său mare, încât niciodată nu se putea plânge că nu are o iubită. Multora dintre femei le devenea un fel de tată prea drăgăstos, căci le hrănea copiii, le aproviziona cămările și le vizita constant. Nu întotdeauna pășea în dormitorul lor. Le lua mâinile în mâinile lui late și le ruga să-i mângâie capul de acum pleșuv, cu fruntea îngreunată de cute. Uite, aici, aici aș vrea să stau, le spunea el adesea, stând cu capul răstignit pe masa din bucătărie.
Uneori, bărbatul femeii venea din întâmplare acasă și-l găsea pe Ladaf. Părea atât de trist și atât de bătrân, încât unii îl confundau cu vreun bunic ori rudă îndepărtată de la țară, mâncat de felurite griji, așa cum sunt oamenii adesea în viață. Când vreo femeie îl părăsea, el se abținea să nu plângă și o întreba dacă nu mai vrea, măcar din vreme-n vreme, să mănânce cu el.”
