În unele zile de odihnă, mai rare ce e drept, Ile lua drumul orașului. Străbătea cei aproape șase kilometri de poteci de țară, prăfuite sau noroioase, după vreme, cu chip serios, preocupat, dar și bucuros. Traseul era bine stabilit. Întâi la sora ei, prima oprire. Cafea, taclale, întâlniri în cerc extins de vecine guralive, iar mai pe seară o baie în cadă. Dacă avea noroc să fie seara cu apă caldă, dacă nu, cărau oale fierbinți, încălzite pe aragaz. Nu se compara cu nimic răsfățul acela! Se simțea atunci ca o regină. Regina satului. Acasă, avea o balie de tablă care scotea un sunet strident și bolnav atunci când era cărată dintr-o parte în alta. Servea drept vas pentru spălat sau vara de piscină improvizată pentru copiii mici. Nu se putea compara nicicum cu cada de la oraș. „Dacă ar putea simți și Ion bucuria de a se cufunda până la
gât!”, se gândea Ile, toropită de aburii generoși ce se ridicau spre tavan. Își spăla părul mai cu seamă, cu dichis și fără grabă. Sora ei îi va tăia un pic vârfurile despicate și deshidratate. Doar un pic, lui Ion îi plăcea părul ei lung. Îi era frică de aburi. Odată, demult, leșinase în cadă. Noroc că o găsiseră la timp altfel, cine știe ce s-ar fi putut întâmpla! Dar, de atunci, nu mai încuia ușile cu cheia. Le lăsa tot timpul un pic întredeschise, ca să intre o urmă de aer răcoros. Îi era frică de spații închise și ermetice. Se simțea infirmă, sufocată printre cripte. Detesta gândul acesta. I-ar plăcea să fie incinerată când nu va mai fi și eliberată din urnă văzduhului, aerului, câmpului, satului. Nu împărtășea nimănui ideea asta, era păcat. Păcat mare. Locul ei va fi lângă Adela și Neculai, când va veni timpul. Poate că atunci claustrofobia va muri odată cu ea. Se înfioră în apa care, oricum, începuse să se răcească. Auzea și pașii surorii ei, îngrijorați, cum făceau cărări în fața ușii, să nu care cumva să leșine iar. „Sunt bine!”, îi strigă. „Ies acum!”
Se ridică încetișor, să nu stârnească stropi în jur inutil. Își așeză picioarele cu grijă pe dușumeaua umedă. Odată, mai demult, căzuse. Alunecase cu capul de marginea căzii. O duruse o săptămână după ceafă. Nu spusese nimănui. Îi fusese rușine de atâta neîndemânare. Ce bine ar fi fost să se afle și Ion aici! Dar satul ăsta, bată-l vina, îl păstra mereu pe unul dintre ei aproape! Prea multe răfuieli cu ograda, cu animalele, cu munca. Da, i-ar fi plăcut în cadă cu Ion! Nici concedii nu făceau împreună. Cine să îngrijească de casă în lipsă? Catinca nici în ruptul capului nu ar fi acceptat să vină și să stea câteva nopți în vale.
„Poate îi era și frică!”, se gândi Ile. Noaptea, pădurea avea aură de monstru. Scotea vaiete din spaime ascunse. Uneori, la marginea ei, găseau oamenii câte un trup sfârtecat de cal tânăr, transformat de viață în stârv urât mirositor. Bătut până la moarte de stăpân, abandonat și mâncat apoi de animalele pădurii. Unii oameni nu erau oameni. Ile alungă gândul din minte. Se uită în oglinda mică și aburită. Apoi, desenă cu degetul o inimioară, pe care o șterse repede, rușinată. Frecă cu prosopul gros și umed ceața întinsă peste sticlă. Un strat de puf îi luă rapid locul. Prin el, își privi chipul. Era brăzdat, adâncituri deschizându-se ușor. Canale pentru lacrimi. De tristețe. De bucurie. De iubire. În jurul gurii mici și strânse asemeni unei scoici în cochilie, liniile erau mai fine, abia desenate cu stângăcie de ani. Își zâmbi. Surâsul îi era acoperit de puful de pe prosopul uzat. Părul îi atârna umed și lin până la mijloc. Nu era des. Nu fusese niciodată bogat. Semăna cu al mamei ei. Două fire de lână în loc de codițe. Blondul de altădată devenise gri. Albit din loc în loc. Părul purta amprenta baticului. Bărbia, eliberată de nodul lui, nu știa cum să mai stea liberă. Era ascuțită și căuta un sprijin. Constată că trupul își păstrase voluptățile de altădată, dar carnea se lăsase mai moale, pierdută de trup, iar fermitățile din tinerețe erau ca niște zdrențe acum. Patru sarcini. Pântece întins, pântece necuprins. Pântece vidat, pântece pustiit. Sarcini știute, neștiute, pierdute. De când se știa, o obsedase marginea din stânga cimitirului. Locul sinucigașilor. Al copiilor nebotezați. Îi era frică de linia subțire și fragilă ce separa lumea, alegerile, în bine și rău. De parcă morții nu ar fi fost toți la fel, iar sufletele nu se ridicau toate pe aripi de înger trimise de Dumnezeu. Își așeză palma peste abdomenul lăsat în jos. Îl cuprinse cu mâinile în caldă alinare. Nu era ușor să fii femeie. Mamă. Atârnau greu toate grijile pe care le aveau de când se nășteau și până nu mai erau. Se înveli în halatul călduros care purta urmele trupului și mirosul surorii, dădu drumul la apa ce bolborosea virulent, pe măsură ce se apropia de finalul călătoriei. Apoi, curăță cu migală și cu simț de răspundere orice urmă a corpului ei.
Înainte de culcare, de fiecare dată, cele două surori sporovăiau vrute și nevrute. Dormeau împreună, dar mai mult la bătrânețe decât în copilărie. Ea crescuse cu Adela, iar sora ei cu Catinca. Se strângeau una lângă alta, ca și cum ar fi putut recupera toți anii de copii împărțiți între două mame. Sora era văduvă acum, ea îl avea pe Ion. Adormi cu gândul la el. De obicei, se dezvelea noaptea, ca un copil. Ar fi vrut să aibă mâini lungi de la oraș până la sat să îl poată acoperi și păzi de frig, ca un fel de pătură a afecțiunii, întinsă peste ani și peste lume.
***
A doua zi, după cafea, lua drumul Copoului. Urca încet către Maria și nepoată. Uneori, mergea pe jos. Îi plăcea mult orașul. Din pas în pas, agale, ajungea la Facultatea de Medicină. Mereu, când trecea prin fața clădirii, se gândea la Ovidiu, finul ei, medic foarte cunoscut în București. Apoi, ocolea încetișor morga și Institutul de Medicină Legală. Vedea uneori, prin geamurile de la parter, cum stăteau adunați profesori și studenți peste ceea ce, din viață și trup cald, devenise rece și înțepenit material didactic. Se oprea ca să își spele gândurile morbide la poalele unei Biserici pierdute pe un versant, ascunsă în vegetație, care părea că stătea înclinată spre morgă. De parcă opera ea însăși mântuirea de după moarte și tăiere.
O casă umbroasă, aproape invizibilă, înconjurată de gard viu și verde, îi apărea silențioasă în fața ochilor. Durea tăcerea ei. Pe trotuar, în imediata apropiere a porților nemișcate și blocate în timp și dictatură, siluete negre, cu gulerele pardesielor ridicate pe ceafă, stăteau de pază, în văzul tuturor. Fără rușine, la lumina zilei se insinua teroarea lor neagră. Acolo, toată lumea știa, era casa poetului care nu plăcea nimănui. Ciudat cum se desena nemișcarea pe casă, pe poartă, pe ferestre! Avu sentimentul că cineva îi prinsese privirea fugară aruncată din stradă, altfel, de ce s-ar fi mișcat perdelele. O clipă. Apoi totul se reașeză la loc, în nemișcare rău prevestitoare, ca o cortină peste un spectacol ajuns la ultima reprezentație.
Avea nevoie de minute bune să se scuture de sentimentul neputinței. Să iasă din corpul și sufletul celui care stătea închis în propria casă și păzit, supravegheat, doar pentru că poezia și formele sale de exprimare nu erau pe plac, nu ridicau osanale, nu slăveau, ci urlau cu sinceritate lumii de dincolo de pereți, adevăruri, trăiri, sentimente, realități.
Știa de pe acum. Într-o altă zi, poetul nu va mai fi acolo. Va muri, după bătăi sistematice, maltratări și pumnul pus în gură. Singur. Poate doar cu versurile lui ce nu plăcuseră, dar el se sfârșise oricum, poate, cu mult înainte de moartea fizică ce îl aștepta haină și colțuroasă, în mantou negru.
Pe strada Lascăr Catargi, la umbra copacilor înalți, aluneca mai departe, pe lângă cele mai frumoase case din oraș. Copoul i se deschidea apoi, bulevard în pantă, umbrit de poduri și arcade verzi, pură natură supraviețuitoare. Biblioteca Centrală, pe care o privea cu respect, Universitatea, toate îi încântau lui Ile sufletul și inima. Se gândea că, odată și odată poate, cineva din familie va străbate imensitatea absolută a cunoașterii, holurile largi și amfiteatrele generoase, și atunci, o parte din ea, din femeia cu aromă de sat românesc, va putea simți și cunoaște, eliberată de îngrădiri și constrângeri, locuri, evenimente și oameni, pe care viața i-a ținut la distanță fără să i le dezvăluie.
În ziua aceea, castanii erau înfloriți. Stăteau impozanți, încărcați de flori țepene și gemene, cu aură de lumânări albe și înalte. Era frumos Copoul. Se așeză pe o bancă. Își înalță privirea spre cer. Nu știa ce va fi, dar, pentru secunda aceea de sublimă contopire cu infinitul, fu recunoscătoare o viață întreagă. Lângă ea, pe un colț de bancă, stătea Ion. Mirosea a struguri copți, a lumină, omul ăsta al ei. Numai al ei.
Fragment din volumul „Piciorul Lupului. Ile și Ion” de Simona Gânj apărut la editura Ink Story – 2022.
