Dragă Viață,
E un anotimp taciturn. E un soare căzut în adormire. Sunt nori treziți de amintirea fericirii. Sunt un simplu om decis să-ți scrie ție, răsuflare invizibilă, bătaie uneori regulată, alteori neregulată de inimă.
Nu știu exact de ce îți scriu. Nu știu nici ce vreau să aflu. Știu doar că amintirea zilei de azi trebuie să rămână cumva impregnată pe hârtie. Astfel, ziua de azi va exista în fiecare zi în care eu, omul simplu, va găsi foaia de hârtie și-și va arunca ochii peste ea.
Cu siguranță știi că omul, curios din fire, nu poate rezista să nu-și arunce ochii peste infinitul albastru sau peste tot ce îi apare în cale.
Poate ți se pare stranie decizia mea de a-ți scrie. Poate nici nu ai să bagi în seamă misiva mea. Dar simt că această conversație nu mai poate fi amânată.
Este în gândurile mele de multă vreme. Sunt pregătită să încep un maraton conversațional cu tine. Vreau să aflu cât va fi de lung. Sunt curioasă ce voi afla de la tine pe parcursul maratonului.
Vreau să aflu dacă conversația cu tine îl va ajuta pe omul simplu să se înțeleagă mai bine pe sine însuși sau pe semenii săi.
Până la proba contrarie, dă-mi voie să mă îndoiesc. Știi doar, dacă mă îndoiesc cuget, dacă cuget exist. Dar…
Exist să ce? Exist să aștept neființa? Exist să merg pe urmele tale înghițe la ospățul de seară al clipelor?
Cred că știu de ce îți scriu. Vreau să descopăr dacă ai curaj să răspunzi frământărilor mele. Vreau să descopăr cum determini omul să îți soarbă cuvintele. Vreau să mă faci să aștept cu nerăbdare fiecare răsuflare. Să îți simt mângâierea când noaptea îmbracă clipa cu mantia de stele a lunii, iar ziua îi spală chipul cu razele calde ale soarele ce stăpânește zarea.
Vreau să mă faci să te trăiesc printre virgule, printre rânduri, printre răni necicatrizate, printre iubiri ce nu vor să se desprindă de suflet, chiar dacă sângerează grav prin anotimpuri amnezice.
Vreau să vorbim, vreau să îți aud glasul în tăcerea asurzitoare a foii conștiente că timpul o va îngălbeni, că trupul îi va deveni fragil, dar că tu, cumva, o vei ajuta să soarbă din licoarea numită Nemurire. Vreau să-mi permiți să intru în pielea ta, să devin o răsuflare invizibilă a unei imagini formate în mintea unui om care își va arunca ochii peste niște gânduri prefăcute în cuvinte, într-o altă epocă, alt timp.
Ce spui? Vorbim?
Cu drag,
Un simplu Om
Dragă Omule,
Este o nouă zi. Unii oameni fac amiaza, alți oameni muncesc mai mult sau mai puțin cu spor. Eu alerg de la un om la altul. Sunt o bătaie obosită de inimă, o răsuflare invizibilă întretăiată. Broboane mari de transpirație mi se formează pe frunte, le șterg rapid, nu-i vreme de stat. Fac cunoștință cu unii oameni A, îmi iau la revedere de la unii oameni B. Sunt extrem de ocupată.
Este oare o lipsă de bun simț dacă spun că sunt plină de mine? Bănuiesc că nu e normal ca Viața să fie plină de viață când unii oameni, poate C, strigă după mine, disperați, rugând soarta să nu mă trimită în altă parte.
Recunosc, îmi este foarte greu. Nu-mi plac despărțirile, dar nu am încotro. Tot mie îmi revine misiunea ingrată de a spune „Adio”.
Dar să revenim la subiectul acestei misive. Probabil nu te așteptai să îți răspund. Ce-i drept, nici eu nu am crezut că vei avea curajul să îmi scrii. Mă bucur că ai făcut-o.
Mă bucur că vrei să vorbim. Aș putea spune că mă simt onorată fiindcă m-ai ales pe mine ca parteneră de discuție.
Nu înțeleg de ce ai crezut că îmi lipsește curajul. Am mai mult curaj decât crezi. Nu sunt o lașă. Dacă aș fi, te-aș lăsa baltă. E drept, va veni o vreme când ne vom despărți, dar acest lucru nu depinde de mine. Știi și tu foarte bine cum e să ai șef. Ordinul șefului nu se discută, se execută.
În fine, îmi spui că vrei anumite lucruri. Tu nu ți-ai dat seama, dar m-ai rănit. Cuvintele tale au înfipt în mine un pumnal, fără milă.
Iți scriu cu rana sângerândă. Pentru a obține tot ceea ce vrei, eu nu trebuie să fac nimic. Tu și semenii tăi trebuie să faceți un singur lucru, să mă iubiți.
Iubirea rezolvă totul. Iubindu-mă îmi vei simți mângâierea. Iubind-mă îmi vei simți răsuflarea. Iubindu-mă, oamenii îți vor sorbi cuvintele atunci când le vei vorbi despre mine.
Este atât de simplu. Iubirea rezolvă multe, de restul vei avea parte pe parcurs, trăindu-mă cum îți este dat să o faci.
***
Admit. De-atâtea anotimpuri stau și te privesc și forța ți-o admir nespus. Zi după zi te lupți cu mine, cazi, te ridici și îți continui drumul, de multe ori, anevoios.
Îți lași lacrimile să ți se prelingă pe obraz, în timp ce sorbi un ceai fierbinte și-ți faci ordine prin gânduri. Ești fascinant și mă uimești. Niciodată nu renunți.
Suntem tovarăși de drum în fiecare clipă. Dar zău, dacă m-ar întreba brusc cineva despre tine, nu aș ști să-i spun suficiente lucruri, încât să-și facă o imagine clară.
Te țin de mână zi de zi, dar nu știu cine ești. Mă simt neputincioasă. Oricât de mult te urmăresc, nu reușesc să te cunosc mai bine.
Mă derutezi, iar acest lucru nu îmi este pe plac. Când cred că în final am reușit să te cunosc, mai faci câte o schimbare şi nu mai înţeleg nimic. Şi uite aşa intrăm în ring și ne luptăm aprig, secundă de secundă, fără oprire.
Cu forță mă lovești, vrând parcă knockout să mă faci, eu mă feresc, dar fără folos. Și, chiar dacă nu mă nimerești, intenția ta mă doare cumplit.
Sufletul îmi este mistuit de întrebări fără răspuns. De ce nu reușesc să te cunosc mai bine? De ce nu mă apreciezi aşa cum eu te apreciez pe tine?
Mi-aș dori să înţelegi că, pe drumul pe care îl parcurgem împreună, până la un moment dat, vreau să te văd zâmbind. Ar fi minunat să-ți aud sufletul cântând în timp ce noi dansăm în ritmul bucuriei. Este oare atât de greu?
Cu mult drag,
Viaţa
Volumul „Conversații cu viața” poate fi achiziționat de aici și aici.
