Fragment din Capitolul al XI-lea – Moderato
Seria Symphony, volumul 1 – Până la ultima notă
”M-am trezit într-un salon rotund, atât de spațios încât sunetul pașilor se auzeau cu ecou. Am remarcat că era amenajat similar unui amfiteatru, cu două trepte de jur împrejur care coborau spre o zonă centrală unde se afla o canapea imensă, cu o formă ciudată, un suport elegant pentru cărți, un mic pupitru și o măsuță ovală pe rotile, pe care se odihnea o carafă și mai multe pahare. Pe o parte, pereții erau acoperiți din tavan și până la aproape doi metri de podea, cu rafturi încărcate de cărți. De la ultima poliță și până jos, se aflau vitrine închise cu geamuri prin care se deslușeau obiecte, cărți vechi și, din câte reușeam să-mi dau seama, un soi de arme în forme neobișnuite. Nu vizitasem eu prea multe muzee la viața mea, dar încăperea lăsa taman o astfel de impresie.
În față, ferestrele acopereau un perete întreg, iar draperiile atârnau din tavan, întocmai ca în dormitorul Obscurului, doar că acestea erau complet trase în părți, iar soarele cucerise întreaga încăpere, trasând brațe luminoase pe diagonală și dezvăluind precum reflectoarele în timpul unui spectacol, până și dansul particulelor de praf din aer. În dreapta, încadrată într-un toc din lemn sculptat elegant pe formă ovală și destul de proeminent, era o altă ușă, mascată de dantelăriile din tâmplărie care se continuau înspre rafturile cu cărți, arătând ca niște rădăcini de copac întinse peste tot.
Am înaintat până spre centru camerei, coborând cele două trepte și oprindu-ne lângă canapeaua ce se ondula precum un vierme pe mai bine de șapte metri. Însoțitoarea mea îmi făcu semn să mă așez, dar am ignorat-o și am trecut pe lângă ea în drum spre măsuța de lângă canapea. Am ridicat carafa și-am adulmecat, surprinsă să descopăr izul proaspăt de citrice și nu pe cel înțepător al unei băuturi alcoolice. Încântată (și destul de însetată încât să-mi simt papilele gustative fremătând de nerăbdare), am întins mâna după unul dintre paharele goale de lângă. Degetele Obscurului mi se încătușară în jurul încheieturii mâinii atât de brusc, încât aproape mă provocă să scap carafa.
Sâsâi din nou la mine și abia m-am abținut să nu-i sparg cana de scăfârlie și să-i ofer un bine meritat duș cu licoarea frumos mirositoare.
– Nici să mă hidratez nu pot fără să-ți împrăștii tu saliva pe lângă mine? Mai atinge-mă o dată, pisicuțo, și-mi fac mănuși din urechile tale! i-am mârâit sub nas.
– Oricât de satisfăcător ar fi să asist la o asemenea reprezentație, va trebui să o amânăm pentru o altă zi, se auzi o voce gravă, răsunătoare.
Spre rușinea mea, am tresărit vizibil, iar însoțitoarea îmi eliberă încheietura, la fel de surprinsă.
M-am răsucit și-am rămas înfiptă în podea, incapabilă să-mi mișc vreun mușchi. În dreptul ușii din lemn împletit, cu mâinile împreunate la spate, drept și deosebit de înalt, era bărbatul pe care îl observasem mai devreme în curtea interioară. Mă înșelasem. Nu era grizonant. Avea părul alb în totalitate, iar în lumina puternică din încăpere, părea aproape să-i lucească. Câteva șuvițe îi scăpaseră din codița prinsă la spate și îi încadrau chipul, contrastând cu tenul cu mult mai închis. Fizionomia sa îmi părea cunoscută, deși eram ferm convinsă că mă aflam pentru prima dată în prezența acestui om.
Ochii săi mă sfredeleau cu o curiozitate pe care nu și-o ascundea, iar privirea îi aluneca foarte încet din creștet și apoi pe fiecare formă, până ce poposi secunde la rând pe tălpile mele goale. Un val de jenă mă cuprinse deodată și m-am simțit mai expusă decât dacă aș fi fost dezbrăcată. Ceva in bărbatul din față îmi trezea un sentiment de neliniște profundă, de teamă aproape. Instinctual, am fost cuprinsă de certitudinea că sunt vânată. Inima prinse a-mi galopa în piept, orice sunet păru că este absorbit din încăpere, împreună cu tot oxigenul, lăsând în urmă doar vid și mirosul de rânced. Pulsul îmi vibra în urechi, acompaniat de tinitusul deja cunoscut, care se amplifica la fiecare nouă secundă scursă, vestind transformarea.
– Lasă-ne! am auzit vocea puternică a bărbatului, înfundată, de parcă aș fi avut capul scufundat în apă.
Ochii îmi zburară preț de o clipă către însoțitoarea mea, dorindu-mi să-i cer să rămână, să nu mă lase singură în compania acestui om. Creatura își plecă urechile și dădu să se apropie de gazda noastră, dar fu oprită brutal de glasul autoritar al acesteia.
– Acum, ordonă bărbatul fără să o privească, atenția lui fiind în totalitatea asupra mea, sufocându-mă sub intensitatea și greutatea sa.
Pielea Obscurului vibra de furie, creând impresia unui contur nedefinit. O fixam cu disperare, conștientă că ochii începeau să mi se acopere cu pâcla cleioasă și întunecată. Aveam nevoie de Valeria, avem nevoie de prezența ei, de mirosul și atingerea sa. Gândul mă liniști într-o măsură și-am tras aer adânc în piept, menținându-l acolo preț de câteva secunde lungi. Am strâns din ochi, refuzând să mă concentrez la altceva cu excepția Tapasului meu, o copie fidelă pe care mi-o întipărisem în memorie, cu toate trăsăturile și detaliile care o compuneau. O construiam în minte celulă cu celulă, reacție cu reacție, până la cele mai amănunțite ticuri, mișcări, inflexiuni ale vocii.
Izul de rânced se retrase încet, făcând loc unei arome dulcegi, amare. Am decis în sfârșit că pot să revin la a traduce lumina în imagini și-am deschis ochii, impunându-mi să mă liniștesc.
Ceea ce curând se dovedi un lucru nu atât de simplu de înfăptuit cum aș fi anticipat. Distanța dintre mine și amfitrion se redusese la puțin peste un metru și nimic nu-i trădase apropierea. Nici un alt suflet nu mai era în încăpere. După cum se părea, protestele Obscurului nu-l înduplecaseră pe bărbat și se conformase cu ordinul primit de a ne lăsa singuri. Când o făcuse? Plecarea sa îmi rămăsese neobservată. Panica amenința să pună din nou stăpânire pe mine și m-am apucat să-mi fredonez în gând Fur Elise – prima melodie care-mi veni în minte – pentru a nu mă lăsa din nou pradă transformării.
– Îți reprimi instinctul, observă ca fapt divers, bărbatul, iar buzele îi căpătară un ușor aer de dezgust.
Nu mă îndoiam că-mi cunoștea natura de Purtător de Obscuritate, dar repulsia pe care i-o citisem doar pentru o clipă pe chip nu i-o înțelegeam. Nu se arătase oripilat de prezența ”amicei” mele cu plete chihlimbarii. Dimpotrivă, aș putea spune. Îl văzusem dezmierdând-o ca pe animalul de casă preferat. Sau ca pe ceva cu mult mai intim, dar cine eram eu să judec după spectacolul pe care i-l oferisem lui Copola pe acoperișul clinicii sale, când…
Ah! Nu-i momentul! Concentrează-te! m-am certat în gând, încruntându-mă la zâmbetul zeflemitor ce-i înflorise bărbatului misterios în colțul gurii.
– Adevărat. Îmi reprim instinctul. Niciodată nu mi-a dictat mai gălăgios să șterg cuiva rânjetul de pe față. Dar…, am pornit conversația, parțial pentru a mă calma, dar în mare parte pentru că deveneam nerăbdătoare să aflu informații despre însoțitorii mei, iar gazda nu părea să se grăbească a mi le oferi.
I-am ignorat sprâncenele ridicate și sclipirea din ochi și am continuat, întorcându-i spatele cu nerușinare și apropiindu-mă de măsuța pe rotile cu gândul să reiau tentativa de a-mi potoli setea cu orice poțiune se odihnea în acea carafă.
Firele de păr mi se ridicară brusc pe ceafă și a fost nevoie să-mi concentrez tot controlul în decizia de a nu reacționa când doar o fracțiune de secundă mai târziu, i-am simțit corpul gazdei mele, aproape lipit de spatele meu, căldura emanată părând să radieze din el ca dintr-un calorifer. Am scrâșnit din dinți, dar nu m-am mișcat. Își întinse un braț pe lângă umărul meu și se aplecă până ce respirația sa îmi alinta gâtul.
– Permite-mi să te servesc, zise calm și abia atunci ridică de pe măsuță carafa.
M-am dat într-o parte, atât cât proximitatea canapelei mi-a permis și l-am privit cum umple unul dintre pahare cu un lichid roșiatic. Nu lăsă să-i scape nicio grimasă și nimic din mișcările sale ori din fizionomie nu indicau că gestul său fusese intenționat. Îmi întinse paharul plin și așteptă liniștit să gust. Brusc, nu mai eram atât de nerăbdătoare să mă hidratez. Intuiția îmi șoptea că i-ar face nemaipomenit de bine sănătății mele, fizice și psihice, să măsor în kilometri distanța dintre mine și acest bărbat. Nu-mi inspira încredere, iar de când mă trezisem cu el în aceeași încăpere, toți mușchii mi se încordaseră și refuzau să se mai destindă.
În tot timpul pe care îl consumasem cu analiza interioară, mă fixase cu o răceală condimentată doar cu o idee de curiozitate. Îmi lăsă impresia că sunt supusă unui test. Își coborî privirea spre mâna în care strângeam paharul și i-am urmat-o, abia atunci sesizând că degetele mi se albiseră sub presiune. Mi-am impus să le destind puțin, mai mult de teamă că paharul mi se va sparge în palmă, dar nu i-am dat niciun indiciu că aveam de gând să beau.
Se întoarse și cu un aer ușor plictisit, turnă băutură într-un alt pahar pe care apoi îl ridică în semn de urare și sorbi suficient de zgomotos încât să mă convingă că nu era o simulare.
– Suc de rodie, stors proaspăt și doar un strop de suc de lime. Este…Mmm, cum să mă exprim? Elixirul zilnic de care nu mă pot lipsi. Mă ajută să-mi pun gândurile în ordine. Gustă, mă încurajă.
Deja mi se scălda limba în salivă de la descrierea sa și am cedat în sfârșit tentației. Aroma era cu adevărat desăvârșită, dar nu putea fi doar de la fructele pe care le amintise. Ceva, un gust ciudat, dar minunat, puțin astringent și oarecum cunoscut, deși nu-l puteam identifica, se simțea discret în băutură.
– Mai e ceva, i-am spus.
Buzele i se ridicară într-un zâmbet larg ce-i descoperi dinții.
– Felicitări! Nu mulți ar remarca, spuse încântat și mă uimi cu tenta de mândrie pe care i-am recunoscut-o în voce.
Din nou îmi lăsa impresia că experimenta ceva pe mine. Mi-am lăsat ochii în pahar și-am început să învârt conținutul, jucându-mă cu pornirea de a i-l arunca în față.
– Nu ai motive să fii reticentă. Ai dreptate, mai este ceva. Un ingredient secret, dacă preferi. Dar nu ai motive să te temi, nu obișnuiesc să-mi otrăvesc musafirii, continuă pe un ton amuzat.
Mi-am lăsat ochii să se plimbe pe acest străin. Era cu mult prea sigur pe el și relaxat în prezența mea pentru a fi un simplu muritor de rând. Nu era nici ezoterist. Chiar dacă nu i-aș fi cunoscut personal pe fiecare dintre membri clericului, singurii care și-ar fi permis luxul și îndrăzneala de care dădea dovadă amfitrionul meu, tot aș fi fost convinsă că nu aparținea tagmei lor. Cel din fața mea emana putere. O altfel de putere. Acea autoritate în preajma căreia până și ezotericii, cu toată supremația lor asupra lumii, se simt inconfortabil.
Am inspirat adânc, apoi am dat peste cap băutura pentru a-mi masca agitația provocată de revelația bruscă.
– Basil Altjira, am rostit, încântată să-mi aud vocea lipsită de tremurat.
Am abandonat paharul gol pe măsuța cu rotile și, mimând o nonșalanță la limita dezinteresului, m-am prefăcut interesată de biblioteca vastă ce acoperea majoritatea pereților.
– Felicitări din nou, rosti gazda și mi-am permis o privire scurtă în direcția sa.
Își sorbea propria băutură, liniștit, analizându-mi însă fiecare mișcare.
Am ridicat din umeri și m-am îndreptat către una dintre vitrinele ce expuneau tot felul de obiecte ciudate.
Un junghi brusc mă înțepă în piept și am ezitat să pășesc. Mi-am presat din instinct palma în dreptul inimii, dar durerea se stinse la fel de rapid. Sângele mi-o luă la goană, iar starea de agitație se amplifică.
– Nu te speria, o să treacă, mă anunță ilustra mea gazdă, fără să-și ascundă amuzamentul din glas.
M-am holbat la el în timp ce pulsul mi-l simțeam în ceafă, în urechi și probabil chiar în stomac. Urechile-mi ardeau, obrajii la fel și o fierbințeală ciudată îmi cobora și prin alte locuri la care în niciun caz nu aveam de ce să mă gândesc într-o asemenea situație.
– Este de la băutură, îmi explică pe un ton îngăduitor, de parcă avea de-a face cu o persoană înceată la minte. Are un efect…cum să-l numesc? Revigorant. Similar cu cel al cafelei, dacă preferi, dar puțin mai tare, zise și mai sorbi o gură din paharul său, savurând furtuna interioară pe care singură mi-o stârnisem.
– Puțin? am mârâit și, din cauza gălăgiei pe care bătăile inimii mele – care, după cum se părea, se mutase între timp în cap și se zbătea acolo ca o disperată – aproape nu mi-am auzit vocea.
Revigorant, pe dracu’! am gândit, strângând din maxilare. Care naiba-i ingredientul secret? Cantaridină?! mi-am zis, încercând să-mi ascund reacțiile.
– Bănuiesc că efectul este amplificat din cauză că ai băut-o dintr-o dată. Se savurează treptat, permițând astfel să se absoarbă în timp. Efectul este…mmm, divin, încheie cu un rânjet zeflemitor.
Am hotărât în acea clipă că Basil Altjira nu se va afla niciodată pe lista persoanelor pe care le plac și cu prima ocazie, aveam să-i răzuiesc numele și de pe cea a celor pe care sunt obligată de împrejurări să le tolerez.”
Volumul 1 din seria Symphony poate fi achiziționat de aici și aici.
