„De trei ani de când sunt la Universitatea Transilvania, Facultatea de Muzică, am urmărit adesea studenții care aveau clase de pian cu el și recunosc că, uneori, m-am îngrozit de expresiile lor traumatizate. Sala lui de repetiții se află pe unul dintre culoarele pe care le-am traversat constant pe traseul spre ieșire și nu de puține ori l-am auzit ridicând tonul. Umblă vorba că în sala aceea nu se aude nici măcar musca, dacă el nu-i premite să bâzâie. Nu știu exact ce se întâmplă înăuntru pentru că tuturor le este frică să vorbească, însă cert este că nu e prima oară când văd pe cineva părăsind sala cu lacrimi în ochi, așa cum se întâmplă acum.
Băiatul pe care-l văd ieșind cu capul plecat mă privește oarecum cu milă, în timp ce face eforturi masive să nu plângă pe culoar, de față cu mine. Mai am câțiva pași până să ajung în fața ușii, dar reacția lui mă face să mă întreb dacă se merită faima pe care cursurile Maestrului o garantează.
Toți cei care rezistă au o reală posibilitate de a ajunge exact acolo unde țintim cu toții: într-o orchestră sau o filarmonică. Problema este că majoritatea studenților nu rezistă până la finalul anului. Absolvenții lui ar putea fi numărați pe degetele de la o mână. Restul cedează psihic pe parcurs sau sunt eliminați de el însuși. Se spune că doar un singur student pe an are dreptul de a fi admis în competiția de excelență pe care el o organizează din doi în doi ani, prin care se poate accede ulterior la una dintre reprezentațiile de prestigiu în fața unui juriu format din membri atent aleși. Orice ar fi, eu va trebui să ajung acolo. Oricât de greu mi-ar fi, va trebui să răzbesc.
Cu acest gând ajung în fața ușii, hotărâtă să bat înainte de a-mi face prezența simțită. Îmi strâng degetele în jurul mânerului de la cutia viorii pe care o port cu mine, inspir profund și ciocăn.
Pentru câteva secunde nu sunt dumerită dacă trebuie să intru sau să mai aștept. Din interior nu se aude niciun sunet, fapt care mă face să ezit. Îmi verific ceasul de la mână și observ că este 9 fix. Nu am întârziat și nici nu am ajuns mai devreme. Cu toate acestea, nu știu exact cum ar trebui să procedez, atâta timp cât din interior nu am auzit nicio invitație. Îmi ridic pumnul pentru a ciocăni a doua oară, mai puternic, însă, exact când sunt pe cale să ating lemnul ușii, aceasta se deschide brusc, iar mâna mea coboară fulgerător în gol, aterizând în cele din urmă cu forță peste pieptul profesorului. O, Doamne! L-am lovit.
Dacă până să-i stau în față mă temeam de el, acum sunt pur și simplu paralizată și realizez că am început cu stângul. În puținele secunde care trec până ce ușa se deschide cu totul și el face un pas în spate pentru a-mi face loc să trec, apuc să-l studiez în amănunt. Postura sa, deși rigidă, îi pune în evidență înălțimea și hainele atent alese: pantalon de stofă de un bleumarin închis, cămașă albă cu guler lat și vestă asortată sub care se ascunde o cravată sângerie. Are părul grizonat, tuns mediu și pieptănat de parcă niciun fir nu ar îndrăzni să stea altfel decât a fost așezat. Nu-și arată neapărat vârsta, deși se spune că este trecut de 48 de ani. Din ceea ce pot observa, fața nu-i este brăzdată de riduri, ci doar fruntea îi este ușor încrețită, probabil datorită asaltului meu. Obrazul îi este ras fin, iar ochii, deși sunt subliniați de niște sprâncene înfiorător de groase, sunt de un albastru profund, în care simt că aproape mă înec. Nu am văzut în viața mea o privire mai rece ca a lui.
— Bună dimineața! Îmi cer mii de scuze, îi spun, încercând să disculp gestul de mai devreme. Am crezut că nu m-ați auzit și intenționam să bat mai tare a doua oară.
Mă privește din cap până-n picioare, încruntându-se cumplit și clipind des, ca și când nu-i vine să creadă ce vede, căutând, parcă, un răspuns la o întrebare pe care nu a rostit-o încă. După un timp, îmi face semn cu mâna să poftesc mai repede înăuntru, în timp ce ușa se trântește în urma mea, făcându-mă să mă rotesc după doar câțiva pași și să-l urmăresc cu precauție. Se întoarce lent pe călcâie, își pune mâinile în buzunarele pantalonilor și-mi comunică ceva total neașteptat:
— La ușa mea nu se bate.
Vocea lui gravă și tonul aproape răstit pe care-l folosește mă face să rămân în alertă, socotind că nu-l voi îmbuna atât de ușor. Privirea lui încă mă fixează când verifică:
— Domnișoara?
— Zaira Costacov, îi comunic robotic.
— Aștepți o invitație specială, Zaira?
Nu înțeleg ce se întâmplă și de ce mă întreabă asta. Sunt practic țintuită pe loc și fără replică. Poate m-aș fi așteptat la ostilitate din partea sa, dar nu-l credeam atât de lipsit de maniere. Nici măcar nu a răspuns salutului meu inițial. Cât de nepoliticos!
— Bănuiesc că ai venit la oră cu scopul de a studia, nu de a mă privi pe mine, ca și când aș fi un tablou scump, adaugă la scurt timp, trezindu-mă din starea în care mă aflu.
— Desigur. Îmi cer scuze.
Mă grăbesc să îmi așez cutia viorii pe măsuța din fața geamului și să o deschid pentru a scoate instrumentul și a mă apuca mai grabnic de treabă. Se pare că nu este de glumă cu acest profesor. Oare la ce mă așteptam?
— Mi se pare mie sau este a doua oară când aud scuze în decurs de un minut? continuă el.
Nu știu exact cum îmi imaginam că va fi întâlnirea cu el și, cu siguranță, nu visam la o primire călduroasă, dar nici la această reacție complet bizară. La modul precum a început totul, am doar două opțiuni: mă conformez și plec capul sau ripostez și aștept să văd ce se poate întâmpla. Având în vedere că prima variantă o exercit de foarte mult timp cu tata, aleg să o încerc pe cea de-a doua, acum. Deja sunt extrem de tensionată, așa că mai rău de atât nu cred că poate fi.
— Scuzele sunt un gest de bun-simț. Preferați mai bine să tac? îl confrunt subit, încercând din răsputeri să-mi mențin poziția dreaptă.
O sprânceană i se ridică aproape automat la auzul insolenței mele și sunt pregătită să-mi asum consecințele, însă, în cele din urmă, cuvintele lui aplanează agitația din interiorul meu.
— Prefer să-mi arăți mai degrabă cu ce urmează să mă confrunt. Adu-mi vioara s-o acordez. Cu cât ne apucăm mai repede de treabă, cu atât mai bine.
Fără a mai sta pe gânduri, îi înmânez instrumentul, nedorind să-l țin prea mult cu mâna întinsă. Îl urmăresc cu atenție în timp ce plimb o bucată de sacâz peste părul arcușului, ca să-mi dau ceva de lucru în timp ce aștept ca el să finalizeze acordajul.
Maestrul se apleacă ușor peste claviatura pianului și execută o armonie, după care ciupește corzile într-o succesiune rapidă, rotește cu precizie cuiele de pe gâtul viorii acolo unde este cazul și declară încheiat procesul de acordare, mult mai rapid decât m-aș fi așteptat.
— Pentru acomodare, vreau să-mi cânți ceva care îți face plăcere, mă anunță el. În funcție de asta am să-mi dau seama cât de mult voi avea de furcă cu tine. Gândește-te bine ce alegi.
Cererea este atât de neașteptată, încât, pentru câteva secunde nu mă mișc, gândindu-mă intens ce aș putea executa pentru prima lui audiție. Mă apropii robotic pentru a-mi lua vioara din mâinile sale, încercând să nu fiu intimidată de proximitatea sa, mă poziționez în partea laterală a pianului și, adoptând poziția specifică, așez arcușul pe una dintre corzi pentru a începe.
— Aș vrea să știu ce urmează să aud, mă atenționează exact când sunt pe punctul de a cânta prima măsură.
— Iarna de Vivaldi, îi comunic, evitându-i parțial privirea și încercând să intru în starea propice interpretării.
— Îndrăzneț.
Din instinct, îmi vine să zâmbesc auzindu-i afirmația, dar îmi suprim mimica imediat ce-l văd încrucișându-și brațele la piept și așteptând demonstrația mea.
Cu toată încrederea de care dispun în această clipă, încep să cânt piesa pe care am executat-o de nenumărate ori de-a lungul timpului și pe care o îndrăgesc nespus. O știu cu ochii închiși, așa că nu îmi fac mari probleme cu privire la execuție, în schimb mă concentrez pe tehnică, dorindu-mi din suflet să-i arăt abilitățile mele. Mă forțez să stau cât mai dreaptă și să am o mișcare fluidă a arcușului, tocmai ca să nu-i dau motive de critică. După intrarea monumentală pe care am avut-o, nu îmi mai permit o altă greșeală. Ar fi prea mult pentru o singură zi.
În ciuda efortului meu, după câteva minute, când îndrăznesc să îmi ridic privirea spre el, expresia pe care o afișează redă, în mod clar, o nemulțumire profundă.
— Oprește-te!
Ordinul său îmi îngheață sângele în vene și mă face să mă îndoiesc de tot ceea ce eram sigură cu câteva clipe mai devreme. Oare ce n-a fost bine? Ce am putut greși de m-a oprit pe un ton atât de aspru, de parcă l-aș fi deranjat cumplit.
— Dacă tu ești cea mai bună din anul tăi, chiar nu vreau să știu cum sunt restul. Asta numești tu execuție? Jenant!
Critica lui mă rănește profund și nu mă pot abține din a-mi exprima nemulțumirea cu voce tare.
— Mă tem că nu înțeleg. Am executat extrem de corect piesa, atâta cât m-ați lăsat să o cânt. Îmi pare rău, dar nu știu, concret, cu ce anume v-am greșit.
— Iar îți pare rău? Dă-mi vioara și ascultă cu atenție.
Deși nu se mișcă nici măcar un milimetru, deși este încă așezat pe scaunul de la pian, emană o forță năucitoare. În mod inexplicabil, ceva mă face să-i urmez indicațiile, fără să protestez, chiar dacă, în interiorul meu, mă simt extrem de furioasă. Cu toate acestea, nu îmi permit să mă comport cu lipsă de respect, așa că-i înmânez vioara, iar momentul în care începe să cânte este de-a dreptul magic. Am auzit această bucată în diverse moduri, dar maniera în care o cântă el este absolut captivantă și foarte expresivă. E ca și când s-ar fi transformat într-o fracțiune de secundă dintr-un personaj fioros, într-unul gingaș, a cărui măiestrie aduce la suprafață splendoarea muzicii și mă face să-mi reamintesc de ce mi-am găsit liniștea atunci când i-am simțit vibrația pentru prima dată.
În mod straniu, deși nu am greșit nimic, ascultându-l cu atenție realizez cât de diferit am putut cânta eu față de el. Adevărul este că, datorită emoțiilor care m-au cuprins în fața sa, nu cred că am fost capabilă să-i transmit nicio emoție și categoric nu l-am făcut să se simtă așa cum mă simt eu acum. Am impresia că efectiv observ cu ochii minții căderea fulgilor de nea. Când ritmul devine mai alert, Maestrul se ridică, evidențiind pasajele cheie cu o ușurință de neimaginat, făcându-mă martora frigul intens și a rafalelor de vânt pe care piesa le transmite prin intermediul său. Fiecare notă o pune în valoare pe următoarea, fiecare nuanță o pregătește pe cea care va fi accentuată, simulând un carusel emoțional în care liniștea se împletește cu transformarea naturii, iar neliniștea este îmbinată cu tumultul anotimpului.
Când sunt aproape cu sufletul la gură și aștept a doua parte a piesei, cea care înfățișează fericirea, degetele sale se opresc brusc.
— Cred că ai înțeles ideea.
Îmi înapoiază vioara și-mi vorbește răspicat, de parcă aș face bine să bag la cap ceea ce-mi spune, deoarece este posibil să nu îmi mai repete aceste vorbe cu o altă ocazie.
— Muzica fără suflet este ca o încăpere goală. Tu nu ești aici ca să execuți note și măsuri în mod exemplar. Evident că și asta contează, însă acest lucrul îl mai fac și alți studenți și nu te vei putea diferenția de ei prin nimic altceva. Ești la fel de banala ca și ei, iar dacă te afli aici, în sala mea, trebuie să înveți să transmiți ceea ce restul nu va putea transmite. Vreau să simți că ești una cu instrumentul. Vreau să conștientizezi că acesta face parte din tine. Vreau să cânți cu patos. Dacă nu poți face asta, mi-e teamă ce ne pierdem timpul degeaba.
— Nu spuneți asta! mă grăbesc să intervin. Promit că pot mult mai mult. Astăzi am fost doar puțin emotivă.
Nu aș fi vrut să dau glas disperării pe care o simt, dar mi-a fost imposibil să mă abțin. Realizez cu groază că nu i-am făcut o bună impresie, iar acesta era cel mai mare coșmar al meu. Lucrurile nu pot rămâne așa. Am nevoie de o a doua șansă.
— Pune vioara la loc! îmi spune răstit, întinzându-mi instrumentul.
— Dar…
— Fă ce ți-am zis!
Jur că nu reușesc să țin pasul cu el. De fiecare dată când am impresia că sunt pe drumul cel bun și reușesc să-l înțeleg, îmi dovedește că nu sunt nici pe departe unde credeam.
E clar că a terminat cu mine pe ziua de azi. Mă apropii și iau vioara din mâinile lui, încercând să-mi țin în frâu tristețea care mă acaparează treptat.
Îi întorc spatele și umerii mi se lasă resemnați în jos, în timp ce mă îndrept spre cutia unde îmi așez, cu grijă, vioara și arcușul, după care închid capacul, trosnind încuietorile metalice mai tare decât este necesar.
— Zaira, nu e cazul să te răzbuni pe biata cutie, intervine Maestrul, când toată vina îți aparține fără urmă de dubiu.
Simt cum lacrimile mi se formează și amenință să-și facă apariția, iar eu mă strofoc să nu le dau voie să se prelingă pe obraji. Nu-mi pot permite această vulnerabilitate acum, prin urmare, profitând că încă mă aflu cu spatele la el, clipesc rapid și respir profund de două ori, după care prind mânerul cutiei și, fără să aștept să mă dea afară, mă îndrept spre ieșire.
— La revedere Domnule Pro… Maestru.
Asta-mi mai lipsea: fix o bâlbâială la final.
— Te aștept mâine la aceeași oră, îmi zice când îi trec prin față. Asta dacă nu te gândești să renunți între timp.
Ah! Oficial îl detest.”
Romanul „Zaira” poate fi achiziționat de aici.
