„Mark, ți-am spus vreodată cum este să fii femeie trecută de pragul celor patru decenii? La 20 de ani lumea este frumoasă, bărbații întorc adeseori capul după tine, soarele strălucește naiv și crezi că nu vei muri niciodată; părinții sunt sănătoși și încă tineri; crezi că ai tot timpul din lume să faci ce vrei, să experimentezi și să tratezi orice lucru cu cea mai mare superficialitate.
După 30 de ani, totul se schimbă. Auzi murmurul firelor de nisip ce cad și se lovesc de pereții de sticlă ai clepsidrei din care s-a scurs deja jumătate din micul deșert. Numărătoarea inversă a început și fiecare zi este un nou număr; tu ești un număr care se îndreaptă către un alt număr. Hei?! Unde fugi? ai vrea să-i strigi timpului, să-l tragi de poala hainei – unde sunt zilele copilăriei în care treceai pe lângă mine cu acea lentoare chinuitoare, iar eu voiam să treacă zilele mai repede, să cresc într-o zi cât alții într-un an?
Auzi din ce în ce mai des în jurul tău de boli de tot soiul, de maladii și de infirmități; ai deja, poate, cel puțin un prieten care a murit, bunici care au plecat și nu s-au mai întors și, pentru prima dată, te întrebi cine ești? sau ar trebui să o faci. Știi că va veni o zi în care majoritatea celor la care ții vor fi sub pământul ospitalier, iar nu pășind deasupra lui.
Acum știi că imortalitatea este o iluzie, iar dacă spiritul este etern, nu același lucru îl poți spune și despre corpul care începe să dea primele semne de oboseală, închisoarea ce zăbrelește un spirit care plânge după tinerețe fără bătrânețe; acum știi că există timpul și nu îți mai permiți să îl irosești cu prietenii care nu te duc nicăieri, cu iubiri care nu te mai înalță, cu conversații care nu te învață nimic, cu oameni care nu îți mai acordă prioritatea pe care le-o dai tu lor. Devii mai serios, mai motivat și îți ajustezi pașii doar pe cărările ce crezi că-ți aparțin. Ridurile din oglindă îți spun că ai trecut prin experiențe și, poate, că nu ai învățat nimic din ele, că ai propria ta tragedie mică. Dacă ai un copil sau mai mulți, realizezi că timpul, care era al tău, nu îți mai aparține. Începi să suni din senin persoanele dragi și le spui că le iubești, pentru că acum știi că poate fi prea târziu pentru iertare și îți vei trăi restul vieții cu regrete, care nu vor mai schimba nimic, și nimic nu este mai trist decât o bătrânețe cu gust de fiere pe cerul gurii, petrecută în amintiri care-ți răvășesc sufletul și pentru care simți că o eternitate nu-ți poate aduce împăcarea cu ele. Mark, doar în moarte poți avea încredere deplină, viața mi-a dovedit deja că nu merită încrederea pe care i-am acordat-o. Viața nu îți oferă nicio garanție, moartea, da.
…
Un strigăt îngrozitor ne oprește pe toți din orice activitate și ne îngheață sângele în vene. Este vocea lui Albertine, deși seamănă și cu urletul unei hiene sau al unui alt animal.
Mă opresc, fără să mai sorb din cana cu ceai. Lingurița cu miere tremură între degetele mele. Theo își duce mâna către inimă și-apoi o lasă să cadă moale, ca o lady care așteaptă sărurile, în pragul leșinului.
După un scurt moment de confuzie, ne bulucim în direcția răcnetului.
Ușa de la intrare este larg deschisă și Albertine stă în soarele dimineții, ca într-o tragedie pusă-n scenă deschisă, cu toate reflectoarele pe ea. Noi, spectatorii, venim lângă ea, panicați de dinainte de a afla despre ce este vorba, pentru că dacă ceva a speriat-o pe insensibila Albertine, înseamnă că s-a petrecut un lucru cu adevărat grav.
— Ce s-a întâmplat?!
— Albertine, ce ai? Te-ai lovit?!
— Ai căzut?
— Ai văzut ceva?!
— Albertine!
Ies și eu, afundându-mi ghetele în zăpada de pe trepte. La doi metri de noi, stă Elijah rezemat de zid. Este gol așa cum mama l-a făcut. Pare că meditează în poziția Anjaneyasana și că s-a luat după vecinii noștri yoghini, dar țigara erectă din gura crispată, ochii deschiși a uimire și pielea acoperită de un strat subțire, ca de brumă, ne spun că ziua aceasta va fi una pe care nu o vom uita niciodată.
— Este…? Este…? se bâlbâie Theo fără să-și creadă ochilor. Nu se poate!
— Este…? întreabă și Benoit, preluând bâlbâielile iubitului lui.
Maja țipă și-și acoperă fața cu palmele, iar Monique își îmbrățișează ocrotitor fiica, deși Kate pare doar puțin mai înspăimântată, către deloc, poate doar la fel de surprinsă ca atunci când găsești un păianjen pe pernă.
— …Cât se poate de mort?! se întreabă Arthur ca și cum s-ar îndoi de propriile cuvinte, pe măsură ce le rostește.
— Dar de ce? Ce-a pățit?! strigă Maja. Faceți ceva! Salvați-l!
Abia acum observ și eu ceea ce este mai evident decât orice altceva, dar ochii mei nu reușiseră să detecteze ceva atât de împotriva firii. Un sloi de gheață ca o umbrelă închisă, este înfipt în capul lui Elijah, ca într-o fantezie de-a lui Francis Bacon. Țigara stinsă dintre buzele lui este elementul macabru, deoarece fără acest viciu, Elijah nu ar fi fost noaptea afară, deci nu ar fi murit. N-ai fi putut spune ce a unit omul cu țurțurele ucigaș și nici care dintre ei era nelalocul lui: bărbatul despuiat sau bucata transparentă de gheață, de forma unui filament gigantic?
— Așa ceva nu se poate! Ajutați-l! Ajutați-l! continuă Maja să strige inutil către Theo și Benoit.
Deși convinși că Elijah murise de câteva ore, bărbații mai fac o tentativă de a-i verifica activitatea cardiacă a corpului înghețat bocnă. Dau din cap neputincioși după examinarea lugubră.
— Îmi pare rău, spune Benoit.
— Ce moarte îngrozitoare! se miră Theo, dând glas gândurilor noastre.
— Aduceți niște haine! Repede! țipă Monique, de parcă Elijah este în pericol să moară și de frig acum.
— Cum s-a putut întâmpla așa ceva? Este îngrozitor, se agită Maja. Și era așa de tânăr!
— Și-a terminat misiunea în această viață. Măcar a fost o moarte rapidă, nu toți avem parte de acest privilegiu! filosofează Eniko în stilul soțului ei, Attila.
— Nu este niciun privilegiu să mori departe de cei dragi, în asemenea circumstanțe oribile. Bietul de el, probabil a ieșit să fumeze o țigară, îl compătimește Benoit.
— După cum arată, cred că a murit dimineața devreme.
— Dar de ce este dezbrăcat? Doar nu voia să înoate la copcă! spune Attila abrupt, lipsit de finețe, neînțelegând deloc solemnitatea momentului.
Benoit revine cu câteva haine pe braț și îmbracă precipitat, cu ajutorul lui Theo și Attila, corpul înghețat, cu o tunică roșie cu epoleți. Îi trage în picioare niște pantaloni prea mici și prea strâmți pentru Elijah, care totuși nu protestează să se vadă atât de modern echipat, simandicos și, cu siguranță, departe de preferințele lui în materie de vestimentație.
— Dar astea nu sunt hainele lui, reclam eu.
— Nu mi-a venit să intru la el în apartament și să caut haine, îmi pare rău. Tot am senzația că este în spatele meu, spune Benoit. Parcă-i aud vocea. Dumnezeu să-l odihnească!
Albertine stă în picioare, uitându-se fix la chipul bărbatului înghețat. Nu aș putea ghici ce gândește în momentele astea.
— Îmi pare rău, îi spun, apropiindu-mă de ea.
Simt nevoia să-mi prezint condoleanțele în fața ei, ca în fața văduvei lui Elijah.
Nu are nicio reacție, ochii ei ficși, de aligator, sunt îndreptați asupra feței uluite, pe vecie, a lui Elijah, după care se întoarce lent către mine. Albertine nu mai este șocată. Și-a revenit la obișnuita placiditate cinică, spunându-mi pe un ton egal:
— I-am spus să nu mai fumeze.
— Ce facem cu el acum? ne întreabă Kate.
— Îl aducem în casă, bineînțeles, răspunde Eniko în locul lui Albertine. Îl punem pe o masă și ne rugăm pentru el. Trebuie să aprindem și lumânări – este de datoria noastră.
— De ce în casă? Cine știe când va veni iar curentul electric? Dacă vom mai sta așa câteva zile și el va începe să miroasă? Mă opun ferm acestei idei, își ridică glasul Kate, având confirmarea tacită a mamei. Deși oarecum enervați de lipsa de empatie și de egoismul lui Kate, realizăm fiecare că există și o urmă de rațiune în spusele ei. Ciudatei atmosfere din hotel i se adaugă acum și o moarte care ne înspăimântă pe toți.
— La urma urmei, avem doar două mese, cea din living, unde mâncăm, și cea din pivniță.
— Atunci să stea în pivniță, nu sub nasul nostru, ne înfruntă Kate.
— Albertine, tu decizi, aruncă responsabilitatea Benoit asupra administratoarei, care nu pare să aibă chef să ia vreo decizie în privința răposatului.
După un moment de gândire, administratoarea decide hotărât:
— Am putea să-l punem în pivniță, într-adevăr.
— Cum să pui un mort în pivniță? se miră Maja. N-am auzit niciodată de o asemenea grozăvie.
— Este singura încăpere cu o masă lungă pe mijloc. Este răcoare, are toate condițiile pentru un mort. Doar o criptă regală ar fi mai potrivită, continuă Albertine.
— Ce condiții, Dumnezeule? Un mort nu mai are nevoie de nimic, zice Theo, iar o lacrimă de complezență i se prelinge pe obrazul drept, proaspăt ras.
Mă uit perplexă la Albertine și la Kate, dar este drept că nu sunt dispusă totuși să îl aduc pe Elijah la mine în apartament. După fantomele care mă bântuie, chiar un mort noaptea, la lumina lumânărilor, îmi mai lipsește. Bietul Elijah, îl căinez, nimeni nu vrea să stea cu el în cameră.
— Gata! S-a decis! Haide să-l cărăm până acolo. Albertine, arată-ne unde este, se mobilizează și-și suflecă mânecile Attila, de parcă s-ar fi apucat de cosit grâul într-o zi de sărbătoare.
Albertine pornește în fruntea ciudatului cortegiu funerar, iar, în urma ei, trupul neînsuflețit al lui Elijah este cărat de mâini și de picioare de către Benoit, Attila și, mai ezitant, de Theo și Arthur. Coborâm pe rând către măruntaiele hotelului, pe un coridor strâmt și întunecat ca o peșteră. Îl însoțim pe Elijah în lumina sfeșnicului ținut de administratoarea mai stranie ca niciodată. Ochii ei lucesc în întuneric și mă înspăimântă mai mult ca sacrilegiul pe care pare că-l facem și cu care am fost de acord.
Nu ajungem bine în pivniță, că, din cauza întunericului, Benoit se împiedică de o dală de piatră, mai ridicată față de celelalte, și scapă mâna lui Elijah. Capul decedatului se lovește în cădere și se aude un zgomot ascuțit de sticle sparte. Pe jos se formează imediat o băltoacă roșie, care continuă să se mărească și să ne panicheze cumplit pe toți. Benoit ridică iar partea lui de Elijah, deși chipul acestuia din urmă este acum invadat de ceea ce pare a fi sânge proaspăt, șiroind pe jos în neștire, imprimându-se în lespezi, căutându-și drumul spre nisipul aflat de-o parte și de alta a pereților.
Maja țipă iar, scurt și ascuțit.
— Îmi spargi timpanele, o dojenește Kate.
— Liniștește-te, Maja, este doar vin! Doar vin! o liniștește Benoit. Nu i-am spart capul, s-au spart vreo trei sticle de Châteauneuf-du-Pape. Păcat, adaugă el, și eu mă gândesc că se referă strict la vinul risipit.
— Sticla spartă aduce noroc! ne lămurește Attila, călcând din greșeală pe mâna inertă a lui Elijah, care-i scăpase și lui.
Bărbații se reculeg, iar corpul lui Elijah este depus solemn, încet, pe masa de piatră, și aranjat puțin, deși mâna lui stângă refuză să se mai îndrepte și să se conformeze, stând cuminte pe pieptul nemișcat. Încăperea răcoroasă duhnește a vin, dar Albertine vine cu un mop și curăță lichidul aromat, apoi strânge cioburile rămase și înfige o lumânare în nisipul aflat de-a lungul pereților pivniței, cu rolul de a păstra nivelul potrivit de umiditate.
— Și acum? întreabă Theo făcându-și o cruce mare și vorbind în numele gândurilor noastre.
— Plecăm. Ce altceva?! ridică Attila din umeri.
— Haide să-i ștergem mai întâi vinul de pe față.
— Am eu niște șervețele umede, exclamă Theo, revenind în câteva minute cu un pachet cu șervețele, din acelea pentru șters fundul bebelușilor. După ce este făcut cumva prezentabil, Elijah rămâne singur, înconjurat de sticlele cu alcool.”
Romanul poate fi achiziționat de aici, aici, aici, aici și aici.
