„Mama nu m-ar fi vrut. Dar tata s-a răstit la ea, că altă treabă n-are decât să-i umple ograda de copii și atunci mama m-a lăsat și pe mine.
– Unde mănâncă trei, mănâncă și-al patrulea, zicea el.
Eram a cincea. Patru erau deja înaintea mea, însă tata le cam pierduse numărătoarea, pentru că dădea pe-acasă din ce în ce mai rar. În schimb, se ducea la cârciuma de la marginea satului tot mai des.
– Te-ai mutat acolo. Du-te și tu, bărbate, se ruga mama de el, la alde Maxim, să vii acasă ca bețivii sănătoși la cap!
– Da’ ce, îs prost? făcea tata, înveselit de bucuria unui nou prilej de-a o necăji pe mama, de parcă ea era vinovată de viața lor amărâtă. Ăla-nchide șandramaua odată cu găinile!
Tata nu voia să fie un bețiv normal, adică să plece spre casa lui când se-ntuneca și se dădea stingerea la magazinul cu de-ale gurii și cu băutură al lui Maxim, deși într-un timp Maxim își luase ajutoare o nepoată, Ileana, după care i se scurseseră și lui ochii, ca oricui. Mândra Ileana, pe care n-o atinsese mână de bărbat.
Se zvonea că avea un iubit în armată și că se păstra pentru el. Ileana era înaltă, dreaptă și plină de nuri, dar era fată bună. Blondă ca raza soarelui vara pe câmp, când cade pe miriște, cu ochii adânci ca marea pe care am văzut-o doar în cărți când am învățat să scriu și să citesc, mlădie ca spicul de grâu în bătaia vântului.
Pentru că-mi era tare drag de Ileana când eram copil și n-a avut niciun rol în viața mea, decât acela de a fi fost vreun gând fugar al tatei la un moment dat, precum al întregii suflări bărbătești de atunci a satului, vă spun de pe acum ce s-a mai întâmplat cu ea. Pe iubitul ei în uniformă nu l-a văzut ochi de om. Spunea așa ca să scape de cei ce roiau în juru-i ca albinele la stup. Spera ca într-o zi să găsească un băiat care s-o iubească și pe care să-l iubească așa cum visa ea și care să aibă și unele, și altele, că ea n-avea nimic. N-a găsit și a rămas fată bătrână până-n clipa asta, când scriu.
N-a ajuns încă babă și nu s-a acrit, ca țața Iana, căreia nu-i mai trece nimeni pe lângă poartă, să fie ocărât fără rost. Nici nu s-a urâțit și, cât știam eu, mergeau fetele tinere la ea să își spună păsul. Nu prea avea cu ce să le ajute, însă o vorbă bună și un zâmbet cald găsea orice suflet care îi trecea pragul.
Tata nu era om rău de fel. Nu ne bătea cu parul, nu ne punea pe coji de nucă, nu ne rupea oasele, nu ne scotea desculți iarna în zăpadă, nu ne închidea în odaia rece de oaspeți – nu că aveam vreun oaspete, dar îi ziceam așa, cum îi zice toată lumea, pentru că era goală. Acolo era mereu frig, chiar și vara. Cât eram de mulți, stăteam toți în cealaltă cameră, deoarece nu aveam cu ce să facem focul și în a doua. Abia o încălzeam pe cea de zi, care era și bucătărie în același timp.
Nu ne mai știa numele bine la fiecare în parte, iar pe cei doi frați mai mari, Culai și Călin, îi mai încurca între ei. Nici pe Marin și Momo nu-i deosebea cine știe ce când era amețit bine. Bietul Momo își căpătase numele ca și mine, dintr-o întâmplare, pentru că mormăia întruna când era de-un cot și așa a rămas.
Botezați însă suntem. Pentru trei zile de lucru de-ale tatei sau două de-ale mamei prin curtea sau casa lui, pentru greblat, săpat sau făcut curat, popa din sat ne băga în găleata cu apă și ne trecea în registrul de la biserică.
Mama se pricepea, când era chemată, să gătească și bunătăți pentru alții mai scăpătați, iar când aveau vreo sindrofie venea cu mâncare acasă. Unii vorbeau pe ulițe că popa ne-ar fi botezat și fiindcă unii dintre noi am fi ai lui. Nimeni însă nu preciza care anume și mama nu vorbea. Muncea prea mult, ca să bage în seamă gura lumii. Iar eu, cum o știu pe mama, nu cred că a făcut nefăcute. Cred că era doar ciuda pe noi, că aveam foloase fără să dăm dările cuvenite.
Când am apărut eu, ultima, prin bunăvoința tatei de a trăi și eu în curtea lui, era vară și era foarte cald afară. M-a adus în lumină nașa Floarea, moașa satului. N-am scos un sunet când am ieșit. Am tăcut chitic. Poate că de atunci mi s-a părut dușmănoasă lumea în care venisem. Tăceau și femeile din jur, nu știau ce să zică și ce să-mi facă, nu se îndurau să se lepede așa degrabă de mine.
A venit atunci un nor răzleț și, odată cu el, a intrat tata. Era curios ce se petrece. Văzându-mă, m-a luat ca pe un pui de mâță, bun de băgat în sac și dus la râpă, apoi a tunat de-a tremurat casa:
– Na belea, că-i fată!
În clipa aia mi s-a spus că am urlat și eu prima și ultima dată și astfel, practic, tata, scuturându-mă de supărare, mi-a dat viață a doua oară.
Mama m-a luat în brațe și a plâns deasupra mea, până să mă spele femeile din odaie. Li se răcise și apa pregătită de îmbăiat. Și unde cădea lacrima mamei pe pielea mea zbârcită și plină de sânge, rămânea curat și lacrima se desfăcea ca un trandafir. Văzând minunea, mi-au zis Trandafira. În clipele lor bune, mama și ai casei mă alintau Fira.
Eram săraci lipiți pământului. Așa e o vorbă, dar noi chiar eram. Când nu mai puteam de foame, ne întindeam pe pământul bătătorit din curte și ne lipeam burțile de el, rugând țărâna să potolească furtuna din ele, să nu mai ceară de mâncare.
Nici după ce bea apă n-aveam uneori. Aduceam apa de departe, de la o fântână de pe altă uliță. Aduceau frații mei. O fierbeam, puneam într-o cană de tablă plante sau frunze uscate, învârteam cu un băț și îmi imaginam că beau licori magice care mă duc în locuri fermecate, departe de traiul de azi pe mâine.
Casa noastră era spre marginea satului, altă margine decât cea unde se ducea tata să bea, în cârciuma improvizată a unui moș singur, care-și făcea băutura într-o magazie dărăpănată. Era așa întunecat acolo, că tot aveai impresia că se întâmplă lucruri necurate.
Satul era rotund, între dealuri și în mijlocul văii era conacul boierilor Stoenescu. În jurul conacului, despărțite printr-un gard, erau casele noastre nevoiașe și după ele se întindeau iarăși pășunile boierilor.
Pe terenul conacului erau câteva locuințe mai răsărite, ale acelora dintre noi care aveau carte și, nu se știe de unde sau nu știu eu, o brumă de avere. Pe acești oameni boierul îi folosea la treburile lui mai apropiate sau la lucrul pământului împrejmuit și se amestecau rar cu noi. Printre acele câteva case era și cea a administratorului conacului, dom Toma.
Dom Toma avea un singur băiat, pe Dumitru. Dumitru era născut în aceeași zi cu mine și era cel mai frumos băiat din sat. De mic, era înăltuț, subțirel, cu părul lung și numai cârlionți la capete. Se purta curat și bine îmbrăcat mereu și era mândria părinților lui și a satului. Era atât de blând, pe lângă că era frumos, încât era iubit de toată lumea, bogați și săraci, buni și răi.
Dom Toma și nevastă-sa erau totuși oameni de treabă. Pasămite nu uitaseră de unde au plecat, pentru că lăsau să treacă de la ei destule fără să raporteze de fiecare dată jupânului. De multe ori, când le prisosea, dădeau din mâncare și din haine și nevoiașilor de la marginea moșiei, fără să ne ceară mare lucru la schimb. Uneori nu cereau nimic. Se purtau frumos și nu jigneau pe nimeni, iar noi îi îndrăgeam, atât cât poți îndrăgi pe cel ce are mai mult decât îi trebuie.
Pe Dumitru l-am cunoscut… Nu mai țin minte când l-am cunoscut. Parcă îl știam dintotdeauna. Ne vedeam de când eram foarte mici și învățaserăm să mergem pe picioare, eu de o parte a gardului înalt ce străjuia moșia, ținându-mă după ai mei, el de cealaltă, când era plimbat sau, mai târziu, lăsat la joacă pe acolo.
Femeia care avea grija lui, fiindcă și arendașii aveau, la rândul lor, slugi mai mici, ne cunoștea și, când ne-am mai înălțat, îi dădea voie să vorbească cu mine prin gard. Așa ne-am împrietenit. Ne jucam cu fire de buruieni neculese. Rupeam unul și trăgeam prin plasă de câte-un mărăcine, să ne măsurăm puterile. Sau ne prindeam cu degetele de aceleași ochiuri și ne mutam apoi rapid mâinile. Câștiga cel care reușea să prindă mâna celuilalt. Desenam în praf, eu pe partea mea, el pe a lui și ne întreceam să ghicim ce-a desenat celălalt. Dacă ploua, ne jucam în noroi. Făceam tot felul de modele, drumuri, castele. Eu, obișnuită, eram mai îndemânatică și îl ajutam și pe el. Pentru Dumitru noroiul era aur curat, fiindcă nu trebuia să se murdărească. Dădaca lui îl certa, dar mai mult într-o doară și-l curăța bine înainte să plece cu el înapoi acasă.
Îl îndrăgisem mult, pentru că nu era supărăcios deloc, ca alții și, cum eu îi explicam puținul știut de mine, așa și el îmi povestea știința lui, din ce în ce mai multă pe măsură ce treceau anii.
Când am crescut și mai mult, Dumitru a început să vină singur la gard. Uneori se uita în spate, ca și cum se ferea. Poate că nu avea voie, dar nu eram încă atât de mare să știu astfel de lucruri.
Apoi, într-o zi, n-a mai venit. Plecase. La școală, zicea lumea. Nu înțelegeam. Aveam, din câte auzisem, un dascăl în sat. La unii mergea acasă, pe alții îi aduna într-o altă casă, ce nevoie era să se ducă în altă parte?
Am văzut că nu mai vine la gard și am simțit că mă rup în două. Atunci am aflat ce greu e fără el și cât de bine îmi era să îl știu acolo. Dumitru era lumea mea. Credeam că nu o să pot trăi așa, singură.
Dar am trăit și peste câteva luni, într-o zi de sărbătoare, cum nimeni nu purta grija hoinărelilor mele, am trecut din nou pe la gard și l-am regăsit. Era vesel nevoie mare.
– Am fost să învăț carte, departe, la oraș, iar acum sunt în vacanță!
Cât m-a uimit cuvântul acela, vacanță! Mi se părea că vacanța trebuie să fie ceva peste marginile lumii cunoscute a satului. Că vacanță trebuie să fi fost unde a fost el, nicidecum aici, în sat, înapoi.
Mi-a povestit, pe nerăsuflate, cum e acolo unde merge. Cum stă la un loc cu mai mulți băieți și nu îi place deloc. Băieții ăia, îmi spunea, nu erau prea cuminți și îl trăgeau și pe el la prostii, dar el nu voia să participe la farsele făcute colegilor sau profesorilor sau la peripețiile din oraș. Cartea era ultimul lucru care-i interesa, iar el voia doar să învețe. Era atât de încântat de învățătură!
Tot în ziua aceea, când s-a întors, mi-a spus la plecare:
– Rosa, lasă-mă să te învăț și pe tine să scrii și să citești!
M-am mirat, și de nume, și de dorința nesăbuită, dar nu l-am băgat în seamă prea mult. Am tăcut atunci, prima dată, neștiind ce să zic.
– Ești nebun, Mitre, i-am răspuns eu celei de-a doua dileme. Nu vreau, ce să fac eu cu scrisul și cititul tău… Lasă-mă în neștiința mea, că mă vorbește lumea de ce n-am făcut.
– Îți dau eu cărți!
– Da, ca să aibă tata ce bea sau pune pe foc. Lasă-mă în pace cu gândurile tale. Or fi bune, sunt sigură, dar nu-s de mine.”
Romanul „Trandafiri în ruine” poate fi achiziționat de aici.
