– Nu ești prea tânără ca să porți haine cernite?
Era vocea lui Adam, dar nu putea fi el. Nu putea să vină pur și simplu, după ce lipsise cinci zile de pe fața pământului.
Fata tresări nervos și-și strânse genunchii la piept, acoperindu-i cu fusta lungă, maronie. Nu se sperie, convinsă că tânărul nu putea veni la ea pe timpul zilei, fără să știe nimeni.
– Ce cauți aici?… spuse ea cu voce tare către ungherele întunecoase ale dormitorului.
– Nu mi-ai răspuns la întrebare, veni răspunsul.
– Nici tu nu mi-ai răspuns. Ce vrei? insistă, iritată.
– Întrebarea ta are un răspuns complex, pe când a mea este destul de simplă.
Se încruntă auzind răspunsul. Văzând că bărbatul ezită să iasă din ascunzătoare, se liniști pentru moment.
– Nu trebuie să-ți dau ție socoteală, îl înfruntă ea. Am motivele mele ca să port aceste haine și nu există o vârstă pentru ele. Moartea nu se gândește pe cine ia și pe cine lasă în urmă.
– Și, dacă pe mine m-a lăsat?… spuse Adam.
O siluetă zveltă se ivi în dreptul geamului și trase draperiile rubinii, camera luminându-se de soarele dimineții. Tânărul se apropie de patul ei, spășit, cu fruntea plecată. Își ridică privirea spre Anemona, stânjenit.
Ochii li se întâlniră și ai ei se umplură de lacrimi, din nou. El deschise brațele și ea, uitând de orice imputare, sări din pat și se aruncă la pieptul lui. Fata se desprinse, îl privi lung și-l lovi cu pumnul în umăr:
– Unde ai fost? Spune repede! De ce n-ai dat niciun semn de viață? Am crezut că ți-a făcut rău cineva. Dar, stai, cum ai intrat în camera mea, fără să ceri voie? mai zise, dezmeticindu-se. Doar nu ți-a permis mama Lina să intri aici.
– Nu am cerut voie, recunoscu el. Eram nerăbdător să te văd.
Romanul poate fi achiziționat de aici.
