„Când se trezi din nou în cabinetului medical în care făcuse avortul, primul lucru pe care îl văzu fură două feţe: una blondă cu obraji bucălaţi şi ochi albaştri, ca de broască, iar cealaltă subţire, albă, cu o frunte înaltă, un nas acvilin şi ochi căprui, pătrunzători, sub nişte sprâncene ca două fire de aţă neagră. Auzi vag un suspin de uşurare – adânc, nervos. Îşi revine, zise un glas. Primi o palmă zdravănă pe obrazul drept de la mâna ce corespundea nasului acvilin. Lumea începea a se recompune încet-încet. Veronicăi îi reveneau simţurile. Dinspre dulapurile joase mirosea înţepător a spirt. Un alt miros greu, de fier, o îngreţoşă. Două ferestre înalte filtrau prin perdele de Vaşca o lumină lăptoasă. La vederea perdelelor, fata se bucură ca la vederea unui prieten. Se întoarse apoi înspre ea însăşi. Se văzu acoperită cu un cearşaf alb. Îşi observă contururile corpului: o mână aşezată peste pântece, cealaltă de-a lungul coapsei stângi. Apoi văzu o ridicătură a cearşafului spre celălalt capăt al patului. Vârfurile picioarelor mele, gândi. Realiză o slăbiciune mare în tot trupul. O cuprinse ameţeala şi elicea ventilatorului reîncepu să se învârtă iute, iute, ameninţând să se transforme în vârtej. Pleoapele i se lasau încetişor peste ochi, când o altă scatoalcă o smulse din amorţeala în care era gata să se scufunde. Îşi simţi fierbinte obrazul pocnit. Ventilatorul se îmbună şi o lăsă mai domol cu învârtitul. Revăzu coşul cu cele câteva bucăţi de feşe însângerate. De acolo venea mirosul acela scârbos. Întoarse capul spre ferestre şi văzu fulgi albi şi pufoşi valsând în aer. Ce minunăţie! Oftă şi ochii i se înceţoşară de lacrimi golite de neprihănire.
***
După ce plecă de la Rămurel, Veronica se simţi pierdută. Unde să se ducă? Hoinări ceasuri întregi pe străzile periferice ale oraşului. În jur vedea negru. Mergea în neştire pe margini de drumuri nebătute vreodată de piciorul său. Dacă o maşină ar fi dat peste ea, nu i-ar fi părut rău. Umblă aşa, fără ţintă, până când obosi. Peste fire stăpânea frig şi umezeală de decembrie. Ninsese şi zăpada care se topise se amestecase cu noroiul drumurilor lăturalnice. Totul se transformase în mâzgă. Întunericul căzu repede peste oraş. Câini vagabonzi, cu ochi sticlind de foame îi tăiau calea. Îi era frică şi, când se adunau mai mult de doi, lua pietre de pe jos şi le zvârlea după ei. O lua apoi iute la picior în căutarea altei străzi. Ajunse în centru. De o parte şi de alta, lampadare ca nişte cocostârci slăbănogi cu capetele plecate, vegheau strada principală. Lumina chioară a acestora descoperea un oraş dezolant. Pe ici, pe colo, se mai vedea încă câte un om zgribulit, cu paşi grăbiţi, mânat de treburi ce nu suportau aşteptare. Doar vitrinele magazinelor zâmbeau fals, împopoţonate cu globuri şi beteală, aducând aminte de apropierea sarbătorilor de iarnă. Bucuria aceasta egocentrică îi făcu rău – ce avea ea de sărbătorit? Şi unde? O podidi un plâns cu sughiţuri. Îşi şterse lacrimile cu mâneca hainei. Începu să i se facă foame. Ce să se facă? În gând îi apăru Liana. Liana nu s-ar fi putut afla vreodată în situaţia ei. O alungă din minte ruşinată. Ultima speranţă fu Irina, o fostă colegă de liceu. Se uită în preajmă – niciun telefon public. O luă pe strada mare în jos, spre gară. Ştia acolo, lângă uşa unui magazin de îmbrăcăminte pentru bărbaţi un telefon public. Căută în buzunarele paltonului şi dădu de o fisă. O scoase şi se uită la ea: 1 leu. Nu o să vorbească mult. Doar o va întreba dacă o poate găzdui. Introduse moneda în fanta cutiei albastre. La atingerea receptorului rece, Veronica se înfioră. Formă numărul de câteva ori şi aşteptă mult timp ca cineva să răspundă. În zadar. Telefonul rămase mut. Zgâlţâită de hohote de plâns, îşi reluă marşul. Nu-i mai rămânea decât să bată la uşa părinţilor săi. Ştia ce reproşuri o aşteaptau. Se făcu mică, se înghesui în ea – singurul loc care o mai primea, nici el fără dojană. Îşi adună puterile şi o luă în cele din urmă spre casa părintească.
Plecase cu o valiză de acasă. Acum se reîntorcea cu mâinile goale. Nu luase nimic cu ea din casa în care trăise şi iubise aproape un an. Pentru că nu mai fusese în stare să judece, dar, mai ales, pentru că nu voise ca vreun lucru ce făcuse parte din viaţa ei alături de Rămurel să o întoarcă din drum. Îi era limpede în cap că iubirii lor atât îi fusese dat să trăiască. Aşa a vrut Dumnezeu. E o lecţie de smerenie., îşi zise şi-şi aminti ce le povăţuise mamaia Lianei într-o seară târzie de iarnă, la lumina opaiţului, când fetele citeau poveşti. Mamaia torcea şi cuvânta ca pentru sine: să fiţi cuminţi şi cinstite, le zicea încetişor, că Dumnezeu e peste tot şi vă vede. Iar pe cei nelegiuiţi îi pedepseşte cum l-a pedepsit pe badea Chiriac a’ Gafiţei.Badea Chiriac – ştia tot satul – chiorâse pentru că preacurvise cu muierea lui badea Vasile a lu’ Prepelea, lelea Domnica. Dar lelea Domnica era încă tânără şi zurlie şi toată ziulica fugărea de ici colo, ca o bezmetică, cârdurile-i de gâşte., reflectă Veronica şi se rugă apoi lui Dumnezeu să o ierte.
Cu capul plecat şi chipul scăldat de lacrimi, sună la uşa părinţilor săi. Radu îi dădu drumul la uşă. Când o văzu, făcu un pas înapoi, atât de mare îi fu surpriza. Apoi, fără să zică nimic, se dădu în lături şi o lasă să intre în casă. În uşa bucătăriei se ivi apoi mamă-sa. Perplexităţii ce i se zugrăvi pe figură îi luă locul încet-încet mila, când îşi văzu copila neagră de supărare. Veronica, înduioşată de revedere şi cu durerea mare ce o împovăra, izbucni în plâns. Se lăsă cuprinsă de mamă-sa în braţe şi dădu drumul şuvoi la lacrimi. Doamna Iliuţă îşi interzise să bocească, dar lăcrimă uşurel, ca să nu mai adauge şi ea suferinţă la amărăciunea fiică-sii. În sinea ei se simţea răspunzătoare de alegerea pe care fata o făcuse, deşi acest lucru nu-l mărturisi nimănui niciodată.
În seara aceea de decembrie mâzgos, Veronica îi spuse mamă-sii povestea ei. Doamna Iliuţă ascultă şi nu zise mare lucru, dar încuviinţă plecarea ei de la Rămurel. Doar peste vreo două zile o povăţui, la început cu jumătate de gură, că trebuie să scape de sămânţa ţiganului. Şi-i privi dezgustată burta ce se rotunjise. Veronica nu zise nici da, nici ba. Deşi îi trecuse şi ei prin cap acest scenariu, nu avea puterea să se despartă de ce-i fusese mai drag pe lume. Nădăjduia să poată păstra pruncul. Însă mamă-sa îi tot rodea urechile că România e o ţară democrată acum şi că avortul e firesc în democraţie.
Intrase în a cincea lună de sarcină şi faptul că trebuia să avorteze o scotea din minţi. Dar nu putea să nu se gândească că de pruncul ei vor râde ceilalţi copii şi că nimeni n-o să se joace cu el. Apoi mamă-sa îi punea în vedere că era tânără. Urâtă nu era, proastă nu era. Făcuse şi ea o greşeală, dar nu era nici prima, nici ultima. Fusese naivă – atâta tot. Lumea o să vorbească un timp de povestea ei cu Rămurel, după care o să uite, îi tot spunea. Toate se uită pe lumea asta. Poate că s-ar mai găsi vreun creştin care s-o ia de nevastă. Dar cu prunc? – greu s-ar înhăma cineva. Nici să nu se gândească să se întoarcă vreodată la ţigan. Că ăia au nenorocit-o şi cine ştie ce vrăji i-or fi făcut Zambilica şi tot neamul ei de borâte. Să se gândească mai bine să-şi refacă viaţa. Şi să-şi caute prietene de teapa ei. Uite cum ai rupt legătura cu toată lumea. Parcă eşti cu râie – nimeni nu te mai caută, nici măcar Liana, care ţi-a fost cea mai bună prietenă. Şi toate doar din cauza ta. Şi mamă-sa se punea pe bocit mocnit, melodramatic. Veronicăi nu-i ardea însă de cugetat la refăcutul vieţii. Şi care viaţă? Ce însemnătate mai avea aceasta pentru ea?
În zilele ce urmară plecării ei, Rămurel tot încercase să dea de Veronica prin Radu. Frate-su însă refuză să-i transmită îngrijorarea şi rugile acestuia de a o revedea, temându-se de o eventuală recidivă de-a soră-sii. Cum fata se cufundă în suferinţă şi nu mai ieşi afară decât pentru treburi urgente, niciun ecou din lumea de dincolo de uşa apartamentului părinţilor săi nu putu pătrunde până la ea. Voia să fie lăsată în pace. Nici nu mai ştiu câte zile şi câte nopţi trecură de la despărţirea de iubitul său. Timpul se prefăcu într-o noapte lungă şi întunecată. O singură dată, Rămurel îndrăzni să telefoneze la Iliuţi. Fu a doua zi după plecarea Veronicăi, spre seară. Ştia cât de drag îi era el, ţigan parvenit şi adulter, ademenitor de femei nemăritate, familiei Veronicăi. Când auzi glasul domunului Iliuţă, telefonul i se topi în mănă şi nu mai avu curajul să înainteze în discuţie. Apoi îi fu frică să mai repete acţiunea. Căută să ajungă la Veronica prin prietenele ei, dar Veronica nu mai avea prietene de o vreme bună, aşa că şi din această parte drumurile i se închiseră. Hărţuit de Zambilica şi de toată hoarda lui Drăgoi, urmărit şi ameninţat, acesta trebui să-şi tempereze dorinţa de a o readuce pe iubita sa „acasă”. După sărbători, lucrurile o să se mai înmoaie. Veronica nu poate trăi fără mine. Până la urmă, eu sunt tatăl copilului ei., îşi zise, trăgând nădejde că o va întâlni întâmplător prin oraş şi-o va putea convinge să revină la el.
În acest timp, Veronica, goală de gânduri, trebui să-şi biruiască nevolnicia şi să ia o decizie. O ascultă pe mamă-sa şi, mai mult moartă decât vie, ca o noctambulă care nu e conştientă de calea pe care a ales să o străbată, se duse la spital şi făcu avort.
Sărbătorile de iarnă veniră cu un gol de necuprins. Nici brăduţul de Crăciun care mereu o bucurase în copilărie şi în adolescenţă, nici bucatele gustoase pregătite de mamă-sa, nici mascaţii, nici colindele şi urăturile copiilor nu reuşiră să o scoată din abulia ce o pălise. Ninsese. Fulgii de zăpadă o linişteau. Dar, odată ce aceştia atingeau pământul, fie se topeau în tina străzilor, fie îşi pierdeau identitatea în covoarele subţiri de zăpadă ce se prinseseră pe tăpşanele dintre blocuri. Aşa era şi cu pofta ei de viaţă – dispărea sau se pierdea printre măruntele întâmplări ale zilelor. În jurul ei şi în ea toată, fidel şi permanent, se instalase golul.
Trecură şi sărbătorile. Pentru Veronica toate zilele erau pătrunse de zeama searbădă a pustietăţii. Când se uita înapoi vedea doar cheaguri de sânge. Avea încă ameţeli şi dureri de cap. Revedea în mintea-i sacoşele pline de carne de porc, de cârnaţi şi caltaboşi şi plicul cu bani mulţi, împrumutaţi de la neamuri, pe care mamă-sa le dăduse umilă lui tanti Michi ca să o poată introduce la o doctoriţă care în loc de cinci luni o declară gravidă în trei luni şi câteva zile. Şi-i făcu avort. Riscul fusese mare, dar ea era tânără şi sănătoasă şi trupul i se tămădui uşor-uşor, fără complicaţii. Însă ruşinea pe care o citise în ochii mamă-sii nu o putea uita niciodată. Pierderea Elenei şi spăsenia mamă-sii aveau să o doară multă vreme şi mai mult decât capul, şalele şi pântecele sterp.”
Romanul „Regăsirea” poate fi achiziționat de aici, aici și aici.
