„M-am ridicat de pe bancă și i-am oferit mâna celui mai atrăgător și intrigant bărbat din lume. Aerul era înghețat și umbrele noastre se alintau pe asfalt, pe sub cei 17 tei aproape înfloriți. Mi se părea că mă îndrept spre un abis al remușcărilor, dar pășeam cu drag și cu grabă. Nu mai eram copilul, adolescenta și, mai apoi, femeia cu- minte. Acum chiar făceam ceva rău și răul este seducător la început: întunecă conștiința și anulează temerile. Cine, până la urmă, n-ar vrea să respire fără teamă? În noaptea aceea nu eram, nu puteam fi eu, dar mă simțeam mai vie ca niciodată.
În camera mea albă, plină de cărți și de oglinzi, de bijuterii fantezie și de speranță, Andrei era acasă. În patul meu, pe lenjeria mea cu steluțe, luată la reducere din Cora, Andrei se potrivea perfect. Se potrivea perfect cu mine, cu fiecare centimetru al corpului meu, cu fiecare șuviță de păr. Cum era el? Bărbatul de lângă mine… Nu știam mai deloc. Nu-l cunoșteam. În afară de ceea ce dorise să îmi spună despre sine și de ceea ce îmi
arăta acum, nu ajunsesem să-l cunosc câtuși de puțin. Mă simțeam liberă, fericită chiar. Gânduri bizare, deloc ale mele, îmi subjugau conștiința. Era corect să fiu fericită pe seama nefericirii altcuiva? Oricând până acum aș fi răspuns „nu!”. Dar în noaptea aceasta răul făcut altora, Marianei mai ales, era justificabil. Mă gândeam că îmi permit să fiu fericită pe seama ei pentru că în trecut viața mă lovise de prea multe ori, prea tare, prea fără motiv… Astăzi era rândul meu să echilibrez balanța, să compensez pentru mine însămi, prin Andrei chiar, toate nedreptățile ce mi se făcuseră în trecut. Astfel gândeam în timp ce eram în brațele lui, ale necunoscutului cu ochi ca marea, ale unui bărbat ce nu putea fi al nimănui, nici măcar al meu. El era liber și eu eram la fel.
În hârjoneala noastră, în dragostea grăbită și epuizantă, în semi-întuneric, nu am simțit când un păianjen micuț a coborât de după perdea, a traversat noptiera și mi s-a urcat pe mână. De pe mâna mea s-a urcat pe a lui și el a crezut că sunt eu, că o șuviță rebelă de păr, o părticică din mine prinsese și mai multă viață ori poate voință, și-l căuta în așternut. Luna era în primul pătrar. Nu era nici roșie și nici supărăcioasă. Ne privea printre draperii și ne îngăduia iubirea, așa cum îngăduiești unui copil o înghețată înainte să-i dai o veste tristă. Aproape brusc, aerul mi se păru sufocant și o zăpăceală plăcută mă făcu să uit de orice gând, de orice remușcare. Luna se încruntă puțin, dar nu era nimeni să îi observe supărarea. Andrei m-a mângâiat și s-a îndreptat către baie, iar eu am rămas să ascult apa ce-i mângâia trupul, o vreme îndelungată. Apoi am căutat lapte în frigider, am luat un halat și am comandat o pizza și o porție de ciuperci chinezești cu pui. Cu telefonul în mână și încă vorbind cu cei de la Graffiti Grill, am intrat să îl întreb dacă preferă sos de roșii dulce ori picant. Nici măcar acest lucru nu-l cunoșteam despre el! Că era însă un Adonis, era! Eu bănuiesc că oscilam… între Afrodita și Persefona.
În baie, sub o lumină plăcută, blândă, pe gresia prăzulie, Andrei era nemișcat. Avea capul ușor rezemat de cada veche din fontă, pe care mă încăpățânasem să o păstrez, și ochii închiși. Avea o expresie liniștită pe chip, de parcă ar fi dormit. De deasupra sprâncenei stângi îi alunecaseră pe gresie câteva picături de sânge, doar câteva. În vreme ce chipul lui părea blând și împăcat, sângele închis la culoare pe gresia verde ca jadul și lucioasă ar fi înfiorat orice privire. Max trecu pe lângă mine și începu să dea din coadă, agitat, să scâncească asemeni unui bebeluș. În baia mea era un soi de replică a morții lui Dan și în timp ce vorbeam la telefon cu medicul de pe salvare mă miram de vocea mea calmă, de mâinile mele perfect controlate și de pieptul meu în care aerul intra echilibrat ca valurile unei mări liniștite.
Până să ajungă salvarea am văzut că Andrei respira. I-am luat pulsul și era regulat. L-au transportat la Floreasca în noaptea aceea, iar eu i-am însoțit în mașina personală. Până dimineața era treaz. Mi-au permis să-l văd: nici nu știam cum să mă comport, ce să-i spun. Era un prieten? Era iubitul meu? Era un necunoscut? Când am intrat în salon vorbea la telefon cu Mariana și am știut că era doar un suflet aflat în nevoie. Aveam de gând să mă îndepărtez de Madar cât mai curând posibil. Asta dacă țineam la mine, la principiile mele și mai ales dacă doream să pot privi din nou lumea în ochi fără rușine. Mă speriasem îngrozitor, bine- înțeles că mă speriasem, însă el nu era al meu și nici liber nu era, așa cum încercasem să mă amăgesc în noaptea trecută. El era al ei, iar eu mă simțeam de parcă nici măcar nu aș fi avut dreptul să fiu îngrijorată, ori mai rău, disperată. Nu aveam dreptul să mă comport ca o femeie îndrăgostită. Era un păcat să fiu astfel, să simt astfel.
– Știi cum spun toți că mâncarea de spital este îngrozitoare? Uite că mie mi se pare chiar sănătoasă. Am avut supă de legume și pui cu orez pentru prânz. Ești bine?
– Eu sunt bine. Sigur. M-ai speriat îngrozitor.
– Ce spun medicii? Mie nu mi-au spus mare lucru.Nici mie. Bănuiesc că mi-a scăzut tensiunea ori calciul și am leșinat. La RMN nu a ieșit nimic, nicio leziune internă. Cred că am avut noroc. Îmi faci un bine și-mi strecori o cafea de pe undeva?
– În niciun caz! Ești incredibil de calm.
– Puteai să mori, știi?
– Ei… sunt mai rezistent eu decât cada ta. Silvia, serios îți spun: sunt bine. Am pierdut ziua de azi aiurea. Mâine o să vorbesc la facultate să văd dacă pot să dau cele două teste.
– Până la urmă de-asta ești aici, nu? O să poți. Le explici și le dai.
– Sunt aici ca să fiu cu tine în primul rând. Sau nu am fost suficient de clar noaptea trecută? Diseară aș vrea să stăm acasă. Să mâncăm ceva bun, să vedem un film poate. Unul vechi: Casablanca, de exemplu.
– Mariana era bine?
– Era bine și o să-i spun că sunt cu tine în momentul în care ajung la Sinaia. Nu puteam să-i spun la telefon așa ceva, sper că înțelegi… Nici măcar nu știe că sunt în spital, pentru că ar fi fost în stare să vină cu primul tren și apoi cum îi făceam eu ei cunoștință cu mama ta? Îți dai seama?! îmi spuse vesel, glumeț, complet detașat.
– Cred că nu ai înțeles: tu ești cu Mariana. Noaptea trecută a fost o prostie. Legat de mama, nu trebuie să-ți faci griji: o să găsesc eu momentul potrivit să-i explic. Casablanca? Serios?!
Am ieșit în grabă pe hol și am trântit ușa după mine. O bucățică mică de vopsea amestecată cu ciment, deja crăpată, se desprinse de lângă tocul alb și se împrăștie pe culoarul acoperit cu linoleum albastru închis. Doi pacienți și o infirmieră se uitară urât la mine.
– S-a făcut curent. Îmi cer scuze! șoptii ruși- nată până la urechi.
– Sunteți într-un spital, doamnă!
– Așa este. Îmi cer scuze!
– Domnișoară! Este domnișoară deocam- dată, dar am toată intenția să schimb lucrurile! rosti Andrei, ieșind după mine din salon.
– Felicitări! Dar tot trebuie să fiți atenți, pentru că sunteți într-un spital și nu toți pacienții de aici sunt la fel de iubăreți ca voi doi. Să vă fie de bine! ne ură infirmiera plinuță, complet cucerită de Madar, frumos chiar și în halatul lăbărțat, de unică folosință.
– Tu mă faci de râs, să știi! Care „doamnă”? Ce telenovelă proastă jucăm noi aici? îi șoptii scandalizată.
– Câtă vreme nu joc singur, ci jucăm, eu sunt mulțumit.
– Uite, Andrei, nu mi-am imaginat că așa o să fie, aici, pe hol la Floreasca, dar fii atent: tu ești cu Mariana și chiar dacă nu vei mai fi, eu n-o să îmi întemeiez fericirea niciodată pe deznădejdea altei femei. Pur și simplu, nu. Am mințit în fața mamei tocmai pentru că nu vreau să o dezamăgesc, tocmai pentru că ea știe că a crescut un alt fel de om, cu principii și coloană vertebrală.
– Nici în politică nu au principii și tu vrei să ai în dragoste? Iubirea nu este pură, nobilă ori cum ai învățat-o tu din cărți. Este reală, palpabilă și chiar îți schimbă viața. Ce vină avem noi că există Mariana? Te-am cunoscut mai târziu decât pe ea și lucrurile erau deja într-un fel. Acum te-am cunoscut pe tine și mersul lucrurilor se schimbă.
– Iar după logica asta a ta, mâine cunoști o franțuzoaică și se schimbă din nou!
– M-ai pierdut la franțuzoaică. Să știi că mie româncele mi se par cele mai frumoase femei. Sunt patriot!
– Totul este o glumă pentru tine. Am înțeles.
– Ne vedem acasă.
– Beau două cafele și vin. Credeam că mă iei cu mașina…
Liftul se mișca prea greu și salvamontistul nebun era în stare să mă ajungă din urmă chiar și cu perfuzia după el. Am coborât în grabă, pe scări, nu mai știu câte etaje. M-am urcat în mașină și am rămas nemișcată câteva minute, obosită tare. Am pornit apoi și până la Perla am decis să-i fac bagajul de cum ajung acasă. Până la Victoriei eram deja hotărâtă să i-l scot pe scara blocului, indiferent de ce vor crede vecinii. Până acasă îmi făcusem planul: un perete violet pentru dormitor și trei albi, iar pentru sufragerie ceva tapet futurist. Și lustre, neapărat! Și pernuțe multe și o măsuță neagră, lucioasă. Voiam să-mi transform toată casa și să-mi chem prietenii în vizită și pe măsuța aia modernă urma să jucăm ceva ce le place lor. Nu aveam de gând să gătesc, dar partea aceasta o rezolvam ușor în București: aveam cutia poștală plină de pliante de la restaurantele din zonă. Mai puține flori mi-ar fi trebuit și o etajeră pentru vin. Madar mă ceruse în căsătorie! Cred. Cred că asistasem la prima și poate unica mea cerere în căsătorie și eu ratasem momentul. Nu îmi aminteam nimic clar: ceva legat de Casablanca, de pui cu orez și de multă cafea.
La mine acasă era mama, iar Max sări bucuros să-mi lingă mâinile. I-am spus că Andrei este bine, prea bine chiar, și că-l vor externa în seara aceea.
– Și examenele?
– Le va da mâine, probabil. Sau când vor dori să-l reprogrameze.
– Mi se pare un băiat bun. Este foarte educat și amabil. Desigur, nu-l cunosc bine, așa mi se pare.
– O să fac un duș, mamă.
– A! Și frumos! Este chiar frumos Andrei al tău.
– Eu fac un duș, mamă. Sunt obosită și miros a spital.
– Sigur. Vă fac niște clătite și să știi că am adus de acasă și ardei umpluți. Voi mâncați prea multe lucruri din oraș și nu e bine!
Baia mea era curată și mirosea a levănțică. Mama spălase peste tot în urma incidentului. Am dat drumul la apă și mă tot gândeam cum să fac să o scot din casă, s-o fac să înceteze cu mâncarea și cu elogiile la adresa lui Andrei „al meu”. Cum să fac, fără să-i spun adevărul? Un tub întreg de spumant am pus în cadă, fără să-mi dau seama, iar cada devenise o imensă vată de zahăr ars. Am oprit apa, dar spuma continua să se umfle și în curând a curs pe jos și a acoperit cu albul ei imaculat gresia verzuie, îngrozitoare. Intenționam să schimb și gresia cu prima ocazie, căci mă uitam la ea și-l vedeam acolo, iar și iar, căzut și sângerând. Viața mi se scurgea din corp prin fiecare por, la fiecare gând, la fiecare amintire: atât de speriată fusesem.
Eram o păcătoasă cu zilele atârnate de un zâmbet al lui, de seninătatea lui și de forța lui, de jovialitatea cu care își percepea viața și pe care te forța s-o accepți, s-o îmbrățișezi și să ți-o faci călăuză.”
***
„Cum se naște o carte? Nu din căutarea perfecțiunii, ci, mai degrabă, din căutarea unor complicități: ale autorului cu sine însuși, ale omului ce ține în palmă penelul cu cititorul. Se naște din speranța că cel puțin două suflete vor vibra în fața acelorași cuvinte. Și crește, slujind cu fiecare clipă o fărâmă de eternitate.”
Iulia-Florentina Paciurea
Romanul „Plasă pentru vise” poate fi achiziționat de aici, aici, aici, aici și aici.
