Capitolul 2 – Prin câte războaie trece inima unei femei, până când simte pacea?
„Și-au continuat drumul, au mâncat sandvișurile și bineînțeles că el nu a ratat ocazia să o laude. Îi plăcea să facă acest lucru. In plus, i se păreau cele mai grozave sandvișuri pe care le mâncase vreodată. Ea îi tot zâmbea discret, pentru prima dată simțind cum sufletul îi era plin de o bucurie neștiută…
La un moment dat, Cristina și-a dat părul după ureche într-un gest tandru, seducător. Bucla aurie s-a așezat cuminte la locul ei, dar ea tot nu-și găsea liniștea. Era copleșită de atâta atenție, de care acasă nu avusese parte, și se simțea ușor stânjenită. Trebuia să facă ceva cu mâinile. A luat ochelarii de soare și și-a acoperit ochii. Simțea, pur si simplu, nevoia să se ascundă în spatele lor și asta pentru că îi era încă teamă să lase să se vadă ceea ce simțea, dar zâmbetul o dădea de gol.
– Ești bine, Cristina? Pari agitată… Nu ți-am spus niciodată, dar, de câte ori faci gestul ăsta cu părul, îmi vine să te sărut. Mă zăpăcești într-o clipă, nu alta!
– Sunt bine, nicio grijă! Uite că asta nu știam!
– Poți să lași ochelarii, vreau să-ți văd ochii! Vreau să te văd pe tine, cu toate stările tale, pe care tot încerci să le ascunzi. Ajunge! Ieși din carapace, la naiba! Credeam că ne-am înțeles!
– Tudor, fii atent la drum! Lasă-mă acum pe mine, te rog! O să te saturi de cât o să mă vezi.
– Hmm, să nu crezi că scapi sau că mă voi plictisi vreodată să te privesc. De acum înainte, obișnuieș-te-te cu gândul că vom face totul împreună: vom scrie, descrie, vom cerceta, vom cutreiera lumea, vom face materiale ce vor rămâne în istorie!
Ea îl privea ușor nedumerită.
– Sigur, pare interesant, i-a spus cu jumătate de gură. Mai ales că nu am făcut asta niciodată, eram fiecare cu… partea lui de implicare.
– Totul va fi interesant, vei vedea, îți promit! Sunt multe lucruri pe care nu le-am făcut niciodată.
– Tudor, iar îmi dai emoții! Vezi cum ești? Nici nu m-am liniștit bine și gata, schimbi subiectul, iar eu mă duc cu gândul în alte părți. Apoi îmi spui să mă calmez. Nu-i frumos ce faci! l-a dojenit, cu vocea ei plăcută și veselă ca un clopoțel.
– Zici tu? Crezi că eu nu o iau razna niciodată? Nu sunt un bărbat insensibil, ai observat asta. Știi, mie mi se pare interesant ce facem noi de atâtea luni. Ne tot jucăm de-a șoarecele și pisica, de-a mama și copilul, de-a prietenii sau de-a ce mai impui tu. Am stat cuminte în banca mea și am așteptat următoarea comandă, următoarea mișcare, următorul joc de rol. Cred că am făcut impresie bună! De-acum nu mai vreau. Rupem cercul în care ne-am rotit, dăm jos
măștile… ups, poate chiar și hainele! Hai că erai prea serioasă, trebuia să spun ceva amuzant! Dar azi simt că ne-am eliberat sufletele! Spun ce vreau, ce trăiesc pe moment, iar tu mă vei urma îndeaproape. Schimbare de plan, a spus râzând fericit.
O privea zâmbind și-i observa fiecare grimasă, fiecare intenție de-a zâmbi. Îi văzuse roșeața din obraji, fâstâceala, tragerea de marginea tunicii, gestul cu șuvița de păr. Îi observase toate mișcările infantile. Era drăguță și inocentă.
Cristina tăcea. Era inutil să mai spună ceva, pentru că el spusese totul. El se dovedise a fi curajos. Era deschizător de drumuri, iar ea îl urma hotărâtă.
– Cristina, lasă rușinea la o parte! Eliberează-ți gândurile, indiferent care sunt ele, și vorbește cu mine. Nu-ți mai fie teamă să simți sau să fii fericită! Și vrei să-ți mai spun ceva? Știi ce m-a cucerit la tine din prima clipă în care te-am văzut ? Femeia. Tu, cea adevărată, care stăteai ascunsă în tine.
– Nu înțeleg…
– Hmm, cum să-ți explic eu asta?
– Prin cuvinte, i-a spus ea, ușor ironică, dar foarte curioasă să afle. Mereu încerca să pătrundă în lumea secretă a bărbaților, însă fără succes.
– Femeia adevărată, cea pe care eu am văzut-o imediat, cea care trimitea semnale fără cuvinte, care mă privea cu o tandrețe nemărginită, cea care strălucea când îi întâlneam privirea. Nu rujul, nu fardul, nu rimelul, nu asta văd eu la o femeie adevărată, ci doar strălucirea. Soarele care arde în piept.
– Adică tu m-ai făcut să strălucesc? Tu m-ai făcut să ies din mine?
O clipă gândul i-a fugit la păpușa rusească și-a întors capul căutând să alunge ideea.
El a oftat, deznădăjduit, deși știa prea bine că ea a înțeles, la fel cum știa că este încă bântuită de fantasmele trecutului.
– Cred că va fi mai greu decât mi-am imaginat, i s-a adresat zâmbind. Uite, am o variantă de rezervă: spunem tot ce gândim și simțim. Învățăm să comunicăm.
Nu era sută la sută convinsă de explicația lui, dar îi făcea plăcere să-l provoace, să-l facă să vorbească despre el sau despre ea. La un moment dat și-a acoperit fața cu mâinile, simțind cum îi ard obrajii. El continua să-i arunce priviri din când în când, amuzat de inocența ei sau de momentele în care o vedea pierdută.
Ar fi vrut să-l întrebe ce scuză a inventat în fața soției, pentru a justifica zece zile de absență, dar s-a abținut, nu mai avea curajul. Nici nu știa cum e mai bine să procedeze și evita complicațiile de orice natură, deși simțea că e momentul pentru destăinuiri.
Era cu Tudor și doar asta conta. Nu se simțea vinovată, pentru că, la rândul ei, îi cunoștea poves-tea, care nu era cu mult mai diferită decât a ei. Și-a amintit fără voie unele momente din trecut, când fusese atât de geloasă pe colegele ei, pe Ștefania în special, tocmai pentru că îl dorea pe el fără să îi pese că căsătorit. L-a privit o clipă. Ea nu era ca ele, dar
măcar de data asta voia să-și permită să trăiască clipa sau…
Cu ochelarii de soare la ochi, se simțea mai în siguranță atunci când îl privea. Era fermecător – sau cel puțin așa îl vedea ea. Ochii verzi și vii de astă dată, obrazul aspru, buzele cărnoase care scoteau la iveală un zâmbet perfect încadrat de dantură, toate acestea îi produceau fiori ce-i cutremurau întreaga ființă. A profitat de liniștea care se instalase, pentru a aluneca în clipe de visare. S-a lăsat pradă imagi-nației ei bogate și își simțea sufletul plutind de bucurie…
– Dormi, Cristina? Mai avem puțin. Să știi că pierzi o priveliște minunată. Pe mine mă vezi și mai târziu, dar ce-i aici, la momentul acesta, nu vei mai avea ocazia să vezi.
Vocea lui a scos-o din starea plăcută în care se cufundase. Nu-i venea să creadă că el o cunoaște atât de bine. Zâmbea, jenându-se de gândurile ei, și nu înțelegea cum de știuse și asta. Sau îi spunea la întâmplare, să o facă să roșească. Se dădea repede de gol. Și-a scos ochelarii și a privit în jur. Peisajul era încântător, lumina era fascinantă, liniștea era pro-fundă și odihnitoare.
Tudor avea dreptate. Natura desenase un peisaj desăvârșit, pus într-o lumină de-a dreptul fermecă-toare. Totul, absolut totul în jur, dădea impresia că aici până și timpul își găsise refugiul, odihnindu-se la rândul lui din goana nebună cu care trece peste noi.
Nu a apucat să se bucure prea mult, că Tudor a
virat brusc la stânga pe un drum forestier. Copacii își uneau crengile într-o cupolă de frunze. Era întuneric dintr-odată. Lumina se strecura pe furiș, pierzându-se în bolta întunecoasă. Fâșii albastre zdrențuite și împrăștiate se iveau ici, colo. Cerul părea franjurat.
– Ești sigur că ăsta este drumul ?
– Absolut. Nu-ți face griji. Eu aleg mereu calea cea bună, i-a răspuns, atent la drum.
– Ești tare amuzant. Ai scos artileria grea azi?
– Încă nu. Abia m-am jucat cu câteva artificii. Sper să am timp în cele zece zile și de artilerie. Dacă nu, măcar câteva artificii în fiecare zi, cât să întrețin buna dispoziție.
– Îmi place ce aud. Sunt de acord cu tine în pri-vința asta!
Când au ieșit în luminiș, cerul s-a înnorat pe neașteptate. Norii negri s-au adunat grămadă, pregă-tiți de atac. Câteva bubuituri din senin și stropii grei au început să se izbească de parbriz cu zgomot prelung, cerându-și dreptul la viață.
– Ce ciudat! Era soare și acum…
– Stai liniștită, respiră! Să vezi ce frumos va fi după ploaie.
În fața lor, la o depărtare de aproximativ cinci sute de metri, se zărea o poieniță. Copacii încadrau o cabană în miniatură. Peisajul părea pe cât de pito-resc, pe atât de nesigur. Tudor a observat imediat expresia ei și a oprit motorul într-un gest mecanic, lăsând să se înțeleagă că mașina nu mai voia să pornească.
– Nu pot să cred asta. Niciodată nu s-a întâmplat așa ceva. Mașina asta se poate strica? a întrebat Cristina, complet derutată.
– Uite că se întâmplă acum! Hai să mergem, recu-perăm mai târziu mașina!
Tudor avea vocea convingătoare și abia aștepta să coboare și să o țină de mână, să alerge prin iarba udă, să râdă, să o sărute.
– Dar plouă… și…
– Ah, buclele tale, cum de nu mi-am dat seama!
– Tudor, nu mai face glume proaste, e ultimul lucru la care m-aș gândi acum.
– Deja mă tem să te întreb care ar fi primul…
– La tabletă mă gândesc, să nu ia apă. Am nevoie de ea ca de aer.
– Nu te teme, rezolv eu. Lasă-ți rucsacul în mașină. Mergem doar noi.
Iarba era moale și udă, iar pașii le erau îngreunați de firul înalt, încărcat de apă. El profita de fiecare moment să o ajute, când ea se împotmolea, sau să-i răpească un sărut fugar. Râsetele lor răsunau în întreaga poieniță. Uitaseră că trebuiau să ajungă repede la cabană. Ploaia, de care Cristina se temea, îi deveni imediat o bună prietenă.
Erau uzi până la piele. În ochii lui, ea arăta ca o zeiță a ploii – de o puritate divină, translucidă și cu forme schimbătoare, date de stropii de ploaie care, discret, îi accentuau frumusețea trupului. Bluza i se lipise pe corp și îi evidenția sânii rotunzi și sfârcurile ridicate. Pe buzele ei, stropii pe ploaie arătau ca roua dimineții, topită de respirația-i fierbinte. Râdea și bucuria ei genera în sufletul lui dorințe. A fost
singurul moment din zi în care Tudor a avut păreri de rău – regreta că nu își luase aparatul foto, pentru a imortaliza toate aceste imagini în care fericirea o făcea să strălucească.
Ajunși în fața cabanei, care părea ruptă dintr-o poveste și aruncată în mijlocul poieniței, Tudor a deschis repede ușa, trăgând-o de mână înăuntru.
Dacă exteriorul arăta sărăcăcios și rudimentar, interiorul contrasta puternic. În prima cameră, cea în care pătrunseră, se afla o masă imensă din lemn, făcută din bușteni. Instinctiv, Cristina și-a trecut mâna pe suprafața plană a mesei. El o privea. Era lăcuită, fină la atingere. La un moment dat, privirile lor s-au întâlnit.
Ea a zâmbit, a făcut doi pași în spate și a început să vorbească fâstâcită, ascunzându-și gândurile rebele:
– E drăguță, părea altfel din exterior.
– Eram convins că-ți va plăcea. Știam că exterio-rul o să-ți lase semne de întrebare, dar…
– Aha, deci ăsta a fost motivul pentru care m-ai tras repede înăuntru, i-a spus, pe un ton vesel.
–Să crezi tu! i-a răspuns, privind-o lung, iar ochii i s-au oprit deasupra sânilor.
Cristina a simțit o emoție puternică, iar roșeața din obraji a dat-o de gol. A lăsat privirea în podea, acoperindu-și bustul cu brațele.
Emoția i-a produs un tremur neașteptat. Instinctiv și-a plimbat privirea după o sursă de căldură. Cu bucurie, a constatat că în cameră se afla un șemineu, în care focul ardea liniștit. Imediat s-a oprit în
dreptul lui, încălzindu-și palmele.
– Spuneai că vom fi singuri. Se pare că mai locuiește cineva aici.
– Nu, stai liniștită! Proprietarul cabanei a trecut pe aici, înainte să ajungem noi. El a făcut focul. Seara se lasă răcoare. O să treacă din nou și o să-l cunoști și tu.
– Ard de nerăbdare să-l văd, i-a răspuns, ironică. Ia să studiem ce mai avem aici!
A plecat de lângă șemineu, dornică să descopere interiorul. Ei bine, nu prea avea ce să inspecteze. Cabana mai avea un dormitor, foarte mic, în care nu existau decât un pat și o baie de-a dreptul regală. Contrastul era puternic și izbitor. Baia era mult mai spațioasă decât dormitorul. Avea o cadă cu jacuzzi, obiecte sanitare moderne, toate asortate într-o nuanță de arămiu. Dormitorul era micuț, iar în centrul lui se afla patul, construit în același stil ca și masa de la intrare, din bușteni, acoperiți de o saltea groasă. Așternuturile erau de un alb imaculat și miroseau a flori de câmp și iasomie. Peste ele trona o cuvertură țesută manual, cu motive tradiționale, ce dădea interiorului un aer rustic. Perne mari și mici, nenumărate erau aruncate pe deasupra cuverturii, iar în dulapul lipit de perete, erau pilotele groase și călduroase ce anunțau parcă frigul nopții. Cristina a rămas câteva minute așezată pe marginea patului, apoi s-a întors la Tudor. L-a găsit în dreptul ferestrei, privind afară. Și-a încetinit pașii, simțind atracția imensă dintre ei. Inima a început din nou să-i pulseze sângele cu repeziciune. Roșeața din obraji era vizibilă, vocea gâtuită și pașii tot mai înceți.
– Știi… a îngăimat încet.
– Da, este confortabil patul, sigur l-ai testat, i-a răspuns Tudor amuzat de expresia chipului ei pe care se vedeau multe senzații noi, pe care abia aștep-ta să le exploreze.
O privea, neputând să-și ia privirea de la bluza ce încă îi evidenția sânii. Își dorea să-i simtă în palmele lui, să-i mângâie, să-i sărute. Controlase prea mult dorința care-și cerea tributul.
– Vino, vino mai aproape! i-a cerut într-un târziu, cu vocea răgușită.
I-a întins mâna, dar ea nu-și putea mișca picioarele. Rămăsese înțepenită în dreptul ferestrei. Stătea și-l privea în tăcere, simțind cum fiorii plăcerii se împleteau cu cei ai temerilor. Într-o clipă a simțit cum camera devine tot mai mică și mai călduroasă. Ar fi vrut să fugă, dar și-a dat seama la timp că era o soluție bună. Cât timp să mai facă asta? Cât timp să mai renunțe la fericire? Oare nu era acesta momentul ei?
– Hai, curaj! Vreau să-ți arăt ceva, i-a spus el din nou.
– Spune-mi, văd bine și de aici.
– Hmmm… te asigur că de lângă mine o să vezi mai bine!
– Bine, vin mai aproape, i-a răspuns, ușor pani-cată.
Fiecare pas îi era greu. Picioarele îi deveniseră de plumb. Abia putea să le ridice de pe podea. A înaintat greu, cu privirea în jos. Era la mai puțin de
un metru distanță, când el a întins mâna și a tras-o în brațele lui. Din inerția smuciturii, s-a izbit cald de el și a rămas fără aer, cu ochii mari privindu-i chipul. Se simțea în siguranță acolo, lipită de el. Îi auzea inima cum bubuia să spargă toracele. Tricoul i se uscase. În aceste minute s-a lăsat purtată de simțuri. I-a adulmecat parfumul și i-a simțit căldura. La fel și el. Mai stătuse lipită de el de nenumărate ori, dar parcă niciodată nu se simțise atât de fâstâcită ca acum. Erau singuri. Erau departe. Venea noaptea.
– Te știam mai curajoasă, Cristina! Se pare că va trebui să trag mult de tine pe-aici. Sau doar la birou ești stăpână pe tine? Uite, pierzi priveliștea! Întoar-ce-te! Hmm… credeam că asta căutăm aici, peisaje spectaculoase.
– Ce frumos! a spus ea. Acum taci puțin!
– Acum vrei să tac? Normal. Poate fuge peisajul, speriat de ceea ce vreau eu să spun.
Apoi și-a dat seama că ea se pierduse complet în tabloul care se derula în fața lor. A profitat de o clipă de neatenție și s-a lipit mai tare de ea, încolăcindu-și brațele puternice în jurul taliei ei și mirosindu-i părul jilav. Au rămas așa minute bune, pierduți fiecare în visul lui.
–Tudo…
Nici nu a apucat să-i rostească numele, că a rămas fără aer preț de câteva secunde.
– Tudor…
– Vreau să te țin brațe, să te miros, să te gust…
– Să știi că eu…
Într-o clipă a luat-o în brațe, ridicând-o pe masa
mare, din lemn, realizând amândoi că ar putea avea și o altă utilitate, în afara micului dejun, a prânzului sau a cinei.
– Cum ești, ia spune? Mai respiri?
Ea a făcut ochii mari, apoi un zâmbet i-a luminat chipul.
– Da, sunt bine. Nu-ți face griji. Să înțeleg că vrei să testezi masa pentru la noapte, pentru că tu aici vei dormi. Mi-am dat seama de cum l-am văzut: patul acela este prea mic pentru tine.
– Draga mea, patul acela este imens pentru noi, spațiul de care vom avea nevoie este mic, mult prea mic.
– Daaa…, i-a răspuns, zâmbind.
– Știu că ești o fricoasă.
– Serios!
Privirea lui s-a mutat spre picioarele ei.
– Tot încălțată ai rămas?
N-a mai apucat să protesteze în vreun fel, că el s-a lăsat în genunchi și i-a scos bocancii unul câte unul. O privea de jos în sus și o vedea ușor pierdută și rușinată. Îi auzea respirația, cu variații mari, când zgomotoasă, când calmă. Arăta ca o căprioară ce simte primejdia și caută o scăpare, deși știe că nu o va găsi.
– Ești udă! i s-a adresat, pe un ton ferm.
– Poftim?! Ce-ai zis?
– Draga mea, mă refeream la șosete. Ți le voi da jos. Nu te teme, sunt doar niște șosete ude, le voi scoate ușor… rând pe rând.
Cristina a oftat, ascunzându-și fața între palme.
– Perfect! Gata, te-am scăpat de o posibilă răceală! Ia uite, ai chiar și unghiile date cu lac roșu! a remarcat, căutându-i privirea.
–Dar tu ce credeai? Tu, tu chiar credeai că…
Continuând să se jeneze, Cristina începuse să se bâlbâie.
– Nici vorbă. Sunt sigur că te-ai pregătit pentru orice situație. Spune-mi că nu am dreptate! Spu- ne-mi că nu ai strecurat, fie chiar și în ultimul mo-ment, o lenjerie intimă, un neglijeu, ceva mai provo-cator. Știu sigur că ai așa ceva. Te percheziționez mai târziu, când vom avea lucrurile de la mașină. Acum mă voi ocupa de ceea ce am în față. Pune picioarele în jurul taliei mele și spune-mi primul lucru ce-ți trece prin minte.
– Tudor…
– Da, nu ți-e bine așa? Mi se pare cea mai frumoasă îmbrățișare. Hai, poți pune și mâinile pe gâtul meu.
– Tudor…
– Calmează-te! Știi care e defectul tău? Nu tră-iești. Stai și gândești prea mult. Bucură-te de clipa asta. În fond, nu facem altceva decât să testăm rezistența acestei mese. Poate la noapte unul dintre noi va avea nevoie de un refugiu, așa că vom ști sigur că este patul potrivit, i-a spus, dându-i un sărut tandru.
Îi căuta buzele, sărutând-o la intervale regulate. De fiecare dată, ea îi răspundea cu aceeași privire copilăroasă. Era ca o joacă amestecată cu zâmbete, glume și tachinări. Nu comiteau nicio neregulă,
niciun păcat. Se simțeau doar bine, unul în compania celuilalt. Trăiau.
– Ai dreptate, trebuie să fim pregătiți pentru orice situație.
– Da, da… Dar, până atunci, eu propun să ne recuperăm mașina și să alergăm un pic prin iarba udă. Ce zici, iubito?
A privit-o zâmbind, în timp ce-i răpea un sărut, și, fără să aștepte vreun răspuns, au ieșit desculți afară.”
Cartea poate fi comandată din multe librării online, doar căutând-o pe internet. Vă las ca reper acest link.
Pe mine mă găsiți pe pagina de autor.
Cred că fiecare femeie poartă în sufletul său o iubire tăinuită, un vis la care încă mai speră, o luptă pe care încă o duce. Femeia este doar emoție și sensibilitate, este viață și viața clocotește. Îndrăzniți să trăiți bucuria, să visați și să vă îndepliniți visele (visurile), sunteți minunate!
