Acasă Literatura feminina contemporana Fragment din romanul „Monștrii cu bot de catifea” de Simona Poclid

Fragment din romanul „Monștrii cu bot de catifea” de Simona Poclid

2
0

„Se înserase. Strada era pustie și liniștită, semn că cei câțiva bețivi, care poate colindau uneori mahalaua aceasta nouă și curată, se plictisiseră. Aerul blând, înmiresmat și liber, mă făcea să mă cred stăpân pe oasele din trup și să pot îndura trecerea timpului care, în atât de multă liniște, se auzea precum galopul unui cal bine odihnit. Coama îi era tare. O coadă lungă i se vedea din spate, în timp ce dinții mari luceau sub dogoarea respirației fierbând. Înalt, osos și cu trupul ca de piatră, te așteptai oricând la un nechezat de fiară. Dar nu. Stătea în fața mea, cu un ochi acoperit de coamă și aerul fierbinte din gura lui mă frigea.

Drumul până la cel mai apropiat hotel îmi părea fără sfârșit. Să fi fost vreo 300 de metri care-mi păreau imposibil de străbătut. M-am uitat la arătarea din fața mea. Un cal de piatră. Dacă aș fi avut putere să îl încalec, să-i biciuiesc spatele; să urle el, să urlu și eu și să mă lipesc de trupul lui, trăgând strașnic de coamă, înfigându‑mi mâinile în ochii lui lucioși, să rămân cu ei în palme și să le umplu de umezeala lor. Dar nu. Timpul nu poate fi încălecat. Copita lui îți doarme mereu pe piept și te înnebunește. Uneori, slăbește apăsarea și te crezi fericit, adăpostit de această clipă-n care aerul îți pătrunde în plămâni. Apoi, ca și cum niciodată nu te-ar fi chinuit, copita se așază grea și nu mai pleacă.

Sub coama timpului, grumazul vieții este neted și catifelat. Acolo sunt ascunse, încolăcit și nedeslușit, lucrurile frumoase ale firii. Nașterea, iubirea, bucuriile fără nume, venind și plecând iuțit, obișnuința bunăstării. Inima aleargă galop spre această bucată de piele, o trage și o mestecă între dinții de lapte. Și râde. Întotdeauna m‑a speriat râsul omului care este cuprins de patima fericirii. Ceva se întâmplă cu el. Ochii îi sunt bolnavi, parcă adormiți și îi dispare vigilența atât de necesară în fața colțurilor osoase ale hazardului.

Lemnul băncii era plin de rouă. M-am așezat, strângându-mi jiletca în jurul gâtului, gândindu-mă că dacă vinul se va mai zbate mult în stomacul meu, voi vomita. Cum nu poți lupta cu multe dintre lucrurile care se împing uneori în mersul leneș al traiului, am început să-mi doresc să vomit. Îmi imaginam că aș arăta chiar admirabil, cu vomă rătăcită prin barbă, cu ochii înroșiți și bulbucați, exact ca un boschetar. În seara asta însă, nu aveam noroc. Rolul meu tragic s-a sfârșit de îndată ce s‑a născut, căci, odată așezat, am simțit nevoia să dorm.

Am smuls câteva haine din valiză și le-am așezat sub cap. Crengile copacilor de deasupra mea se aplecaseră din cauza greutății frunzelor pe care se așezase roua. Mă uitam la ele suspicios. Uite, frunzele acestea, mă gândeam anapoda, nu cunosc altceva în afara sevei care le parcurge. Au ele oare conștiința soarelui care le arde încet ori a ploii care le adapă? Mi-am dat seama de îndată că aceste gânduri sunt prostești și m-am gândit că trebuie să dorm.

Am strâns ochii. În nări mi-a ajuns mirosul de masă murdară, de scaune și pahare de sticlă spălate cu apă fierbinte. Îmi aminteam scaunul trenului din zori, întâlnirea cu alți drumeți, gălăgia, tramvaiele, străzile spălate cu apă clocită, piețele pline de flori. De îndată ce am ajuns aici, vacarmul binecunoscut al orașului mi s‑a părut straniu. Oamenii erau apatici, iar totul părea stăpânit de o tăcere neomenească, de parcă muriseră înainte de vreme și umblau în niște coșciuge invizibile. Aglomerația era ordonată, oricât de paradoxal ar suna asta. Într-o vitrină zăcea un afiș despre un festival de poezie. Mi-am întors privirea. Ochii mi-au alunecat de-a lungul unui galantar imens pe care cineva așezase niște veioze vechi. M-am apropiat și le-am pipăit. Pânza veche, odihnită sub praful pe care cineva îl alergase atent, era aspră. Veioza luminând pe noptiera patului, în nopțile de durere, îmi pare un prieten strașnic. Ea doar tace și luminează, creând iluzia (ori poate adevărul) că-n cele mai mari deznădejdi nu ești abandonat complet. Și chiar dacă ești singur, câtă vreme poți distinge o pată de lumină, în orice cotlon, porți grețoasa nădejde că și mâine se va naște o zi, din spinarea căreia vor crește alte așteptări.

Veiozele acestea te atrăgeau prin insolitul lor. De picior aveau legate cu șnur câte o bucată de hârtie. Cineva scrisese povestea fiecărui vechi proprietar. Cea mai frumoasă veioză dintre toate fusese a doamnei A., profesoară de canto, moartă într-un accident de mașină. Lângă această frază scurtă, era pusă și poza doamnei A. O femeie tânără, frumoasă, cu păr bucălat. Când cumpărai o veioză, luai și povestea celui dispărut, devenind un cimitir pentru care erai și îngrijitor; contrar responsabilităților unui îngrijitor, tu nu smulgeai buruienile, ci le plantai leneș, le udai, le împleteai frunzele, așa cum își împletesc fecioarele părul una alteia. Aveam impresia că actul cumpărării este și o învinuire pentru sângele care încă îți mai alerga prin vene.

Uite, tu trăiești, părea să spună deținătorul veiozei, iar eu putrezesc, aruncat aiurea într-un pământ străin, din care nu voi mai răsări nicicând.

Poate că-n spatele gestului numelor proprietarului temeiul era altul, dar eu credeam că aveai o datorie față de el, poate să-i vorbești ori să-i ții companie. Să trăiești lângă un mort nu este o treabă ușoară, mai cu seamă că niciodată nu îți răspunde, dar își întinde iedera îndoielii peste tine. În scurtă vreme, așa cum mie mi s-a întâmplat cu tata, inima e strânsă într-o cămașă de noapte murdară. Te apucă regretul și crezi, sub puterea posibilității, că fiece context putea fi altfel. Din această cauză, aș șterge de pe fața pământului putința omului de a privi înapoi și a gusta o plăcere maniacă imaginându-și că lucrurile puteau fi altfel. Lucrurile nu pot fi altfel, căci sunt așa cum le trăiești și poate doar ochii care se apleacă asupra lor pot fi scoși.

Veioza și poza doamnei A. nu mi-au permis mai târziu să dorm. Ori de câte ori strângeam ochii, în minte îmi revenea gândul că nimic nu-și găsește vreun rost și că nimicnicia înghite totul. Imaginați-vă că, la intrarea spre sfârșit, e o gură imensă și flămândă care înghite totul. Toate certitudinile și îndoielile ajung într-un stomac care nu se sfârșește niciodată. Individualitatea, conștiința, încercările zbuciumate se amestecă și devin niște lături, trecute prin sita nepăsării universului. Lumea este tăcută în fața zbaterilor pe care le punem mereu pe talgerul sensului. Despre partea aceasta a balanței credem că trebuie înclinată, ca și cum dreptul la viață trebuie demonstrat permanent. Mă întreb adeseori dacă nu cumva nimic nu trebuie cântărit, ci doar lăsat să fie, ca și cum ai fi incapabil de orice acțiune.

Aș vrea să ajung la primul moment al firii, să știu ce gânduri îți străbat mintea atunci când te naști. Dacă te străbate vreun gând, firește. Sau poate că fiind atâta liniște, începi să plângi. Apoi, trebuie să înveți să taci în fața liniștii. Apoi, trebuie să înveți să fii tu însuți liniște. Când înveți, ți se face dor de gălăgie. Gustul liniștii te poate speria atât de mult, încât a fi singur devine o condamnare. Ori o mare plăcere la care nu poți ajunge niciodată, căci mereu ți-o închipui altfel.

Lângă galantarul cu veioze era un puț. Din stânga, un om îmbrăcat sărăcăcios s-a apropiat repezit și a îngenuncheat lângă peretele de piatră. Mâinile făcute căuș îi tremurau și fâșiile de apă curgeau la vale, spre cot, înmuind pământul de sub unghii. Când să ducă apa la gură, s-a oprit. S-a uitat în jur cu ochii pierduți. Buzele îi erau crăpate și prin șanțurile adânci saliva groasă se uscase. Deși părea să-i fie sete, a aruncat apa jos și s-a ridicat dintr-o dată în picioare. Privea puțul, își frământa mâinile și urmărea dâra mică de apă încercând să spargă pământul împietrit de căldura Soarelui.

A mai stat câteva clipe în fața puțului și s-a îndreptat spre o bancă. M-a văzut. M-a privit o clipă și, poate dându-și seama că sunt un străin, a venit spre mine. Pășea ușor, ca și cum nu ar fi vrut să atingă pământul.

‒ Dumneata știi ce s-a întâmplat în acest oraș, acum un an? – m-a întrebat el tăios.

‒ Nu, nu știu, de unde aș putea ști? De abia am ajuns.

‒ Îți spun eu. Îți spun eu ce s-a întâmplat în orașul acesta atât de drept. Îți spun eu!

‒ De ce nu ai băut apă?

‒ Nu voi mânca, nu voi bea apă și nu voi mai lua nimic de la acest oraș, până nu mi se va face dreptate.

‒ Dreptatea este greu de înfăptuit, din păcate.

‒ Greu, dar nu imposibil. Să nu-mi spui că și dumneata ai fi capabil să găsești vreo iertare pentru rău!

‒ Uneori răul trebuie iertat. Nu aceasta este esența umanității?

‒ Da, poate fi iertat, dar răul făcut altuia nu trebuie pedepsit?

‒ În limitele legii, da, răul făcut altui om trebuie pedepsit.

‒ Și dacă legile sunt incapabile să pedepsească răul făcut altui om?

‒ Cred că putem să credem că ni se cuvine o anumită dreptate, dar aceasta să fie o pedeapsă prea mare pentru celălalt? Poate că numai victimele știu care dreptate se cuvine într-un caz anume.

‒ Da, victimele, victimele, ai dreptate, prietene, mi-a spus el, zâmbind vădit, apropriindu-se un pas de mine. Victimele ar trebui să judece vinovații, nu Înalta Curte, plină de chelioși și burtoși sătui și proști.

‒ Cred că te grăbești puțin cu raționamentul dumitale. Victima ar putea fi prea aspră cu făptașul. Și-ar putea chiar dori ca vinovatul să moară. Și apoi, dacă victima e moartă, judecata nu mai poate avea loc. Oricum, în societatea actuală, modernă, tipul acesta de judecată nu mai este „corect”.

‒ Nu spun, desigur, să ne întoarcem în timp și să aruncăm vinovații în cușca leilor. Dar n-ai putea, de exemplu, dumneata care ești din afară să judeci niște fapte, apoi să le vezi prin ochii victimei?

‒ Nu se întâmplă deja astfel? Din câte îmi pot da eu seama, procesele sunt și un deliciu public, căci toți cei neimplicați au iluzia că pot judeca. Toți cred că înțeleg și gustă o plăcere bolnăvicioasă în a-și imagina diverse chinuri pentru cel învinuit. Unde mai este aici iertarea? Și dacă presupusul vinovat este, de fapt, nevinovat?

‒ Dumneata mă poți ajuta.

‒ Eu?

‒ Da, dumneata.

‒ Îmi pare rău, nu sunt avocat și nici judecător. Sunt doar un pictor mărunt care umblă dintr-un oraș în celălalt.

‒ Nu de un judecător am nevoie.

‒ Nu spuneai că victima trebuie să judece vinovatul?

‒ Da, dar victima are nevoie de niște ochi. Unde vei sta?

‒ În centru, la un hotel. Apoi, de luni voi picta pereții noii catedrale.

‒ Voi veni la dumneata.”

„Monștrii cu bot de catifea” poate fi achiziționat de aici.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!

* Bifarea casetei GDPR este obligatorie

*

De acord

Introduceți aici numele dvs.