„Sunt conștient că trebuie să încep să-i spun povestea. Devine deja redundant să tot zic asta. Însă, dacă nu v-ați dat seama până acum, o veți face de acum înainte, a spune povești nu este punctul meu forte. O mulțime de cuvinte dau năvală peste mine, mi se îngrămădesc în inimă și mă fac să tac. Nu înainte de a mă emoționa peste măsură. Și detest să mă emoționez. Înainte, când eram tânăr, mă puteam stăpâni, nu lăsam nimic să se vadă pe fața mea, nu mă trădam. Și, cum am trăit toată viața singur, mi-a fost ușor să nu las să-mi scape vreun sentiment sau vreo emoție. Acestea ies la suprafață doar dacă sunt chemate de altcineva. Grija și dragostea celor care te înconjoară sunt năvodul în care ți se prind propriile trăiri. În cazul în care acestea lipsesc, viața se scurge și îți umple matca existenței cu aluviuni de sentimente nerostite vreodată. Mi-a arătat o fotografie alb-negru cu părinții lui. Acum e la mine. În fața mea. Mai exact, pe măsuța aflată la distanță de un antebraț, lângă pahar și scrumieră. Mă ajută să mă uit la ea din când în când și să continui să-mi imaginez viața lor. O senzație stranie a pus stăpânire pe mine de când a început toată această nebunie. Mă simt Dumnezeu. Creez lumi, rescriu vieți, iar pe altele le curm. Și asta e menirea unei zeități, a unui scriitor sau a unui miliardar.
Camera în care mă aflu, pielea roasă și ruptă a fotoliului în care stau, cărțile îngălbenite de fum de țigară din bibliotecă, celelalte cărți așezate în teancuri peste tot, inclusiv pe pianina din colț, sticla de whisky aproape goală și restul băuturii în care mi se scaldă creierul sunt o dovadă clară a faptului că nu sunt nici una, nici alta. Zeitate sau miliardar. Căci scriitor categoric aș putea să fiu în acest decor, însă am ales să studiez morții. Da, sună morbid, dar e o glumă pe care o făcea Elia mereu, așa că nu m-am putut abține să nu o reproduc. De fapt, e simplu. După ce mi-am terminat stagiatura, am revenit la mare lângă Elia și Ailina și am ales să fiu medic legist. Am devenit astfel un trio perfect. Legistul, psihiatrul și profa de română. Cred că s-ar potrivi și ca titlu pentru sminteala pe care o aștern acum pe hârtie sau pentru cea pe care am trăit-o în ultimii ani. Dar să revin la fotografie și la cei doi oameni din ea. Părinții lui Elia. Traian și Mama. Nu tata și mama. Ci Traian și Mama. Nu îmi aduc aminte dacă Elia mi-a spus cum o chema pe mama lui. Sigur știe Ailina. Dar eu nu am nicio idee. Elia i-a spus mereu „Mama“ când o amintea în câte o conversație. Rar. Iar despre tatăl lui nu auzisem nimic până în acea noapte – și niciodată de atunci încolo. – Uite, ei sunt părinții mei! Traian și Mama. Mi-a arătat poza și a început să vorbească. Uneori, mă întreb de ce nu a ales o poză doar cu ea. De ce a trebuit să îi dea un chip persoanei pe care a ucis-o. Poate nu avea alte fotografii. Ori poate a păstrat-o dinadins pe aceea pentru a-și aminti că în instantanee toți arătăm la fel. Sufletul nu se poate surprinde. Somități, oameni care schimbă lumea, săraci sau bogați, sfinți sau netrebnici, nu contează. Pe peliculă, toți se impresionează în același fel. Inclusiv Traian. Inclusiv Mama. Doar în viața reală, nu. Se întâmplă uneori să te uiți la oameni complet necunoscuți și să simți că îi înțelegi. Să ți se pară că îi auzi vorbindu-ți. Mama mă asurzea prin tăcerea ei. Așezată pe un scaun, se uita la obiectiv pe sub sprâncene, cerând parcă permisiunea – și iertarea – de a fi îndrăznit să-și înalțe fruntea. Rochia îi era scrobită, mirosea a naftalină și avea marginile îngălbenite. Nu poza. Rochia ei. Jur că oricine ar spune la fel. Părul îi era lipit de cap, strâns cu forța într-un coc pe care îl puteam doar intui. Însă, chiar dacă nu se putea observa nicio șuviță nelalocul ei, știam – simțeam – că părul ei era la fel de rebel precum al lui Elia. Bucle de cărbune care îi brăzdau neglijent fruntea și i se legănau în albastrul ochilor, același albastru ca acela din ochii Mamei, în timp ce râdea. Traian stătea drept, cu un vârf de pantof mai în spate, și avea mâna pe umărul ei, părând să o țină locului, să o înghesuie în scaun, ca și cum, dacă și-ar fi domolit măcar un pic strânsoarea, ea și-ar fi putut lua zborul. Nu și l-a luat. Mama ar putea fi numită cu ușurință modelul femeii stoarse de viață. Cel puțin, așa se pare că a ajuns. În fotografie era încă tânără, cu Elia deja răsărit în pântec, dar fără să-i fi dat încă de știre că exista. Era doar un început de Mamă. Pe urmă, s-a transformat. Ochii i-au rămas în continuare lipiți de pământ, dar i-au obosit. Tăcerea ei a continuat să fie asurzitoare chiar și atunci când vorbea. Șoapte îi erau cuvintele, în timp ce se străduia din răsputeri să treacă neobservată prin casă și prin viață. Și a reușit asta – culmea, prin moarte. Dar, în mod evident, oricine ar putea spune că Elia s-a născut într-o familie obișnuită. Mama s-a măritat de tânără cu iubirea vieții ei. Sau, cel puțin, așa a crezut la 18 ani. Că îl iubea. Că îl prinsese pe Dumnezeu de picior. Lucra de câteva luni pe post de croitoreasă la o firmă de textile din oraș când îl întâlnise prima dată pe Traian, omul bun la toate, cum îi spuneau angajatele chicotind. Viitoarea Mamă nu înțelegea ce însemna acel chicotit, nici de ce femeile își dădeau coate când îl vedeau, iar bărbații scuipau o înjurătură printre dinți. Ea își vedea de treabă și doar din când în când își ridica ochii de la acul mașinii de cusut. Îi plăcea meseria ei. Simțea că putea să ia o bucată de material și să o întregească. Să o alăture altora, să le dea formă și, la sfârșit, să iasă un tot. Regreta doar că modelele nu-i aparțineau. Seara, când se întorcea în camera mică unde locuia, petrecea ore în șir trasând linii pe un caiet dictando, îmbrăcând trupuri perfect conturate. Rochii închipuite înveleau voluptatea șoldurilor, dezgoleau umeri și alungeau gâtul fin al modelelor ei. În mâini simțea textura materialelor, finețea sau asprimea lor și, cu ajutorul creionului mecanic, le așeza exact în locul potrivit. A doua zi, își ocupa din nou locul pe banda de lucru și nimeni nu îi observa zâmbetul care îi apărea de fiecare dată când lua în mână bucata de material, migala cu care o potrivea sub acul ce aștepta să înțepe, ochii care îi scăpărau visuri și împlinire. Dar, într-o zi, l-a văzut. În timp ce apăsa pedala mașinii, complet ruptă de realitate și fredonând în gând o melodie doar de ea știută, acul a refuzat să mai înțepe materialul. A rămas suspendat pe la jumătatea drumului. Atunci a apărut Traian. La aproape 30 de ani, cu mici riduri apărute prematur, dar care îi confereau un plus de farmec, Traian era considerat de toată lumea un bărbat bine. Purta mereu un tricou alb și o pereche de pantaloni albaștri de lucru, în nuanța spălăcită a salopetelor muncitorilor; însă, purtați de el, păreau să aibă o linie elegantă. Părul negru și ușor ondulat îi contura perfect fața și îi punea în evidență ochii. Un căprui spre galben absolut hipnotizant. Fără doar și poate, era un bărbat frumos. O frumusețe brută. Îți dădea impresia de neterminat, de început. Bărbatul s-a îndreptat cu pași siguri înspre locul unde viitoarea Mamă aștepta în tăcere. O țigară îi atârna în colțul gurii, ca un fel de prelungire a buzelor. Rar putea fi văzut fără una în gură, aprinsă sau nu; țigara făcea parte din fizionomia lui Traian. Cu o voce ușor răgușită, fără a-și ridica ochii de la mașina din fața lui, în interiorul căreia își și băgase mâinile, a întrebat-o: – Ce-ați făcut, domnișoară? Ați încâlcit ața sau ați blocat sistemul intenționat pentru a ne putea întâlni, în sfârșit? Ea a roșit până în vârful urechilor. Ceva din tonul vocii lui îi trezise un sentiment nou, necunoscut. Nu suna precum flirtul cu care era deja obișnuită, cu toate acele zadarnice încercări venite din partea bărbaților din viața ei de a se culca cu ea ori, cel puțin, de a obține o întâlnire. Felul sigur al lui Traian de a rotunji cuvintele a făcut-o să realizeze că avea în fața ei un bărbat căruia nu i-ar fi putut rezista decât dacă ar fi pus la bătaie toată puterea ei. Dar dacă nu i s-ar mai fi împotrivit? Până la urmă, era o femeie tânără, după unii chiar frumoasă, o frumusețe ștearsă, e adevărat, dar având ceva ce putea să atragă fără doar și poate sexul opus. Atât de banal a început povestea lor de dragoste. Cu o întrebare pusă-n glumă. Iubirea i-a dat tinerei femei o nouă înfățișare. Un zâmbet permanent, abia zărit, dar purtat mereu pe post de accesoriu, o sclipire aparte în ochi. Colega de lângă ea o auzea adeseori fredonând doar pentru ea. Da, se îndrăgostise nebunește de Traian și se simțea cea mai norocoasă femeie din lume. Iar într-o zi, s-au căsătorit. A fost o nuntă normală. Ultima porție de normalitate de care a avut parte Mama. Pe urmă, viața a lovit-o direct în piept. A bătut-o cu pumnii încleștați de cruzime și alcool. Cu pumnii lui Traian. Cam asta ar fi povestea fotografiei. Mă întreb dacă mi-a spus-o chiar Elia. Cu toată sinceritatea, voi spune că nu știu. Însă e posibil. Nu am redat toate aceste detalii după câteva imagini. Ci o imagine mi le-a născut în minte. Sunt simțirile mele, senzațiile și emoția care mi s-au declanșat din nou, chiar și acum, după atâția ani, la vederea acestui instantaneu, singurul rămas dovadă a acestei povești. Mai cunosc un singur lucru despre care pot spune că e cert. Un episod care, pot băga mâna în foc, mi-a fost relatat de Elia însuși. Măcar acesta. În serile în care se dezlănțuia infernul, Mama îi punea în mână o felie de pâine și îl trimitea rapid la culcare, obligându-l să promită că n-avea să iasă din cameră indiferent ce urma să audă. Și sunt convins că a auzit multe. Asta pot spune cu certitudine, pentru că nu pot să mă scutur de senzația care mi-a răsărit în suflet în noaptea în care l-am auzit vorbind, în timp ce nu voia să își ia ochii de la întuneric. Și atunci am înțeles totul. Ceva se întâmplase. Marea ne trăsese pe amândoi în întuneric și ne unise prin fire invizibile, prin care începuseră să treacă de la unul la altul nu doar sentimente și gânduri, ci și respirații accelerate sau înăbușite în pernă, coaste rupte de bătăile prea puternice ale inimii și frica. Atunci am simțit pentru prima dată în viața mea ce înseamnă adevărata frică. Aceea cu o viață și o voință proprii. Frica adevărului. Frica neputinței și a confuziei. Frica unui copil lipsit de apărare. Frica parte din secundă. Din fiecare secundă, a fiecărui moment. Din zi și din noapte. Frica din ADN-ul fiecărei celule din propria ființă. Frica lui Elia. Am strâns-o în pumn, ca micuțul Elia bucata de pâine, fără să îndrăznesc să mușc din ea, dar nici să îi dau drumul, și am intrat în tabloul crimei.”
***
„Elegiac, duios și învăluitor, cu o aură suprarealistă, romanul Monei Șimon e un poem în proză ce ne oferă, în nuanțe infinitezimale, povestea tulburătoare a trei destine ce se întrepătrund dramatic, chiar dacă sub semnul izbăvitoarelor virtuți ale iubirii, pentru a se regăsi în final în fața unei soluții ingenioase și năucitoare, ce reconfigurează totul în termenii fruști și implacabili ai fragilității condiției noastre. La limita dintre două lumi – dintre care una cu puternice valențe aparent distopice – se desfășoară firul roșu ce leagă indisolubil viețile celor trei personaje principale, a căror complexitate nu atenuează cu nimic sinceritatea și convingerea cu care își asumă destinul, nici ingeniozitatea naivă cu care ajung să acționeze. Franchețea observației și sinceritatea neîmblânzită a tonului sunt contracarate de o emoție artistică ce transcende concretețea crudă a poveștii, conferindu-i un filon liric aproape palpabil. O poveste despre nevoia imperioasă de iubire, despre libertatea de a alege, dar și despre valențele incomensurabile ale prieteniei.” (Violeta Borzea, editor)
Romanul „Locul unde mai trăia ziua” poate fi achiziționat de aici.
