„— Am fost acolo și am auzit cum și-a cerut scuze. Sunt convins că nu erai supărată că nu ți-a răspuns la mesaje atunci când i-ai scris. Sigur a fost ceva mai grav de atât.
Vorbește cu atât de multă siguranță, încât ceva din mintea mea mă îndeamnă să-i spun, dar îmi opresc gândurile înainte să fac o greșeală de proporții.
— Am avut niște neînțelegeri, atât.
Continuă să mă privească sceptic. Știu că nu mă crede.
— Nu te merită.
Pufnesc.
— Cum de îți poți da tu cu părerea despre asta?
— Cineva atât de puternic nu merită să strângă rămășițele cuiva atât de slab.
Vorbele sale reușesc să mă reducă la tăcere. E prima dată în viața mea când cineva mă recunoaște ca fiind o persoană puternică. De fapt, când mi-o spune direct în față.
— Nu am strâns nimic după Derek.
Hell mijește ochii și se apleacă mai mult spre mine. Fața lui se oprește la câțiva centimetri de-a mea. E atât de aproape, încât îmi simt obrajii cum iau foc.
Îi pot vedea fiecare por din piele.
Îi simt parfumul atât de bine, încât mă pierd în el.
Involuntar, mă încordez și obțin un zâmbet din partea lui.
— Vrei ceva cu care să te lupți, nu să scoți la lumină pe cineva pierdut în întuneric.
Înțeleg apropoul pe care-l bate.
— Și de unde știu că nu ești tu cel pierdut?
Întrebarea mea primește drept răspuns un zâmbet ștrengar.
— O persoană pierdută îți poate provoca doar lacrimi. Eu îți ofer asta.
Mă încrunt.
— Ce anume?
Se lasă mai mult pe palme, apoi îl aud doar cum rostește:
— Fiori.
Buzele mi se întredeschid și stomacul se strânge ca într-o menghină.
— Încetează! mă răstesc și-l lovesc cu palmele în piept, reușind să-l îndepărtez de pe bancă.
Face câțiva pași în spate și râde.
— Haide, nu te bosumfla.
— Încearcă să fii serios, oricând poate să apară cineva aici.
Ridică din sprâncene și se întoarce cu fața spre ceasul de pe perete.
— Dar au trecut deja cinci minute de când detenția s-a terminat.
Simt că-mi pica fața și mă grăbesc să privesc după el, doar că îl aud cum râde atunci când observ că au trecut de fapt cinci minute de când suntem în detenție. Nu putea fi nimic mai penibil de atât.
Răsuflu și mă las pe spătar.
— De ce faci toate astea? întreb ușor ofticată, pentru că am intrat în jocul lui.
— Hmm, nu mi se pare corect ce ți se întâmplă. Meriți mai mult de atât.
Sinceritatea lui devine apăsător de enervantă, dar ceva din mintea mea îi dă dreptate.
— Nu fac eu regulile, așa că…
— Nu faci regulile decât atunci când te naști sau să mori, mă întrerupe. Nu când permiți oamenilor să intre în lumea ta și s-o ruineze.
— Discutabil.
— Absolut deloc. Îți faci rău singură când îi lași pe restul să-ți ofere mai puțin decât meriți și te obligă să te limitezi într-un spațiu restrâns, în timp ce ai putea avea un orizont larg, spune și face semn în jur.
Amuțesc.
Nu am o replică potrivită pentru el în momentul de față. Tot ce a spus până acum sunt lucruri pe care și eu le conștientizez uneori, dar îmi vine greu să le aplic.
Mereu am crezut că pot schimba oamenii, asta chiar dacă știam că nu mai există vreo cale de scăpare pentru ei.
Mă încăpățânez mereu să caut pata de lumină în sufletele întunecate.
— Cum poți fi așa?
Fac semn cu mâna în direcția lui.
— Așa cum? face pe neștiutorul.
— Încerci să mă ajuți și pare că îți pasă de mine.
Pică pe gânduri.
— Comportamentul meu e în totalitate natural în clipa asta.
Își lasă capul într-o parte în timp ce mă analizează, sunt convinsă că nu mă minte.
— Deci ești obișnuit cu astfel de situații?
— Toți avem momentele noastre.
Ridică din umeri. Cum poate să se schimbe de la o stare la alta? În clipa asta e serios, ca mai apoi să fie ispita în persoană și la final face pe nevinovatul.
Trebuie să ai mult talent pentru asta.
— Ceva îmi spune că vor exista multe momente de genul pe viitor, gândesc cu voce tare și revin cu atenția asupra manualului de literatură, pe care-l deschid la pagina unde am atașat un semn de carte.
Urăsc să îndoi colțurile paginilor.
— Ai putea să ușurezi situația asta, îl aud și mă încrunt.
— Cum?
— Poate dacă mi-ai spune totul, ne-ai scuti de foarte multe situații.
Își trage scaunul pe care se așază cu o bufnitură puternică.
— Ne-ai? Vrei să spui pe noi doi?
— Da, răspunde prompt.
— Și la ce situații jenante te-ai gândit?
Discuția începe să mă atragă.
— Acelea în care tu te îndrăgostești.
Două secunde.
Doar două secunde trec în care tot ce fac e să-l privesc fix, fără să schițez vreo emoție. Apoi izbucnesc într-un hohot de râs.
Îmi împreunez brațele la piept.
— Nu vorbești serios.
Dă din umeri.
— Ba da.
— Ce te face să fii atât de sigur că aș ajunge să mă îndrăgostesc de tine?
— Sunt un tip de treabă, frumos, începe să numeroteze pe degete.
— Dacă aș fi avut o minge la îndemână, te-aș fi lovit acum. Să mă asigur că reglez ce am dereglat atunci când te-am lovit prima dată.
Se încruntă.
— Crezi că nu se va întâmpla?
Întrebarea vine de această dată pe un ton mult mai serios decât mai devreme. Ochii săi verzi mă privesc fără să arate vreo emoție, semn că nu mai e vorba de vreo glumă.
— Nu cred că suntem compatibili, strâng din buze.
— Din cauza asta se va și întâmpla, nu mă vezi ca fiind potrivit pentru tine.
— Asta ar trebui să fie ceva îngrijorător, nu încurajator. Încurci termenii.
N-am idee de ce simt că mă enervez cu cât discuția noastră înaintează mai mult.
— Chiar deloc. Nici eu nu-mi doresc să mă îndrăgostesc de tine.
— OK, m-ai băgat în ceață. Niciunul dintre noi nu vrea să se îndrăgostească, dar susții că asta se va întâmpla în cele din urmă.
— Exact, răspunde sigur pe el.
— De ce?
— Fiindcă suntem incompleți.
Rămân fără cuvinte.
— Ce înseamnă pentru tine să fii complet?
— Cred că am răspuns deja la prea multe întrebări, iar noi doi avem o înțelegere în ceea ce privește răspunsurile mele.
Acum îmi aduc aminte de discuția avută la fereastră. Eu și Hell am stabilit că, dacă vreau să aflu chestii despre el, trebuie să ies în fiecare dimineață cu el la alergat. Scopul acestei înțelegeri e ca eu să mă aflu în control asupra corpului meu, chiar și atunci când asta poate fi extrem de dureros.
Oftez.
Nu cred că va fi posibil să mă îndrăgostesc de o persoană ca el. Nu e un om rău, dar îl văd genul care deține multe secrete. Atitudinea asta a lui atât de dezinvoltă nu se poate naște din pură întâmplare.
— Continuă să speri.
Îmi iau din nou cartea de literatură, când aud scaunul cum scârțâie pe podea.
— La momentul potrivit, vei înțelege totul.
Am auzit ce-a spus, dar prefer să nu-l mai privesc, ci să mă concentrez asupra temei pe care o am. Poate așa va înțelege că e timpul să ne vedem fiecare de-ale noastre.
Pași vin în direcția mea, dar nu bag de seamă. Când încerc să dau pagina, mâna mi se blochează în aer din cauza unor buze fierbinți care îmi depun un sărut în creștetul capului.
Odată cu această atingere, flăcări mi se revarsă în tot corpul.
Rămân blocată.
Se îndepărtează de mine cu pași mari, apoi îl văd cum se duce spre ușa de la intrare, având rucsacul la spate. Sunt în continuare uimită de gestul său, încât nu-l pot întreba unde are de gând să plece, fiindcă mai e destul din detenție.
Probabil că înțelege și el asta, pentru că sfârșește prin a-mi arunca un zâmbet ștrengăresc.
— În dimineața asta, am reușit s-o conving pe directoare că a fost o simplă neînțelegere și tu n-ai avut nicio vină. Ne-a anulat amândurora detenția.
Îmi face cu ochiul înainte să iasă. Pașii se aud asemenea unui ecou uriaș pe hol. Sunet pe care-l aud din ce în ce mai accentuat.
După toată această întâmplare, singura mea întrebare e:
Ce înseamnă să fii complet?”
Volumul 1 al romanului „Incompleți” poate fi achiziționat de aici.
